Aveam 30 de ani când am rămas însărcinată pentru prima oară. Înainte de asta, nu mai simțisem nicio tresărire maternă. Când prietenii mei își aduceau la petreceri copiii în micile lor cărucioare, îmi păre rău pentru ei (părinții), fiindcă toată treaba părea să fie un mare deranj. Iar când eram întrebată dacă mi-ar fi plăcut să țin în brațe unul dintre acei copii minusculi, ciripeam cu un fals entuziasm: „O, da!” Eram politicoasă doar sau încercam să fac lucruri ce păreau normale. Întotdeauna mă așezam înainte de a permite cuiva să-mi pună în brațe copilul, fiindcă sunt neîndemânatică și știam că, dacă era cineva susceptibil să scape copilul, eu eram aceea.
Să afirm că nu eram mămoasă e prea puțin spus. Mă bucuram de compania adulților, iar ideea mea despre distracție nu însemna să-mi pierd timpul cu copii care nu erau în stare să se îmbrace singuri, să folosească toaleta ori să susțină o conversație interesantă. Prin contrast, soțul meu, Steve, iubea cu adevărat copiii. Niciodată nu și-a făcut griji că i-ar putea scăpa din brațe. Am plănuit dintotdeauna să avem copii, dar – în ceea ce mă privea – nu atâta vreme cât dorința nu venea din suflet. Pur și simplu, mă gândeam că a avea copii era o experiență importantă de viață și nu trebuia s-o ratez, așa cum nu voiam să ratez un concert live sau să călătoresc prin Europa. Deși eram conștientă că a avea copii era un lucru normal, am amânat asta cât am putut de mult.
În orice caz, imediat ce am primit vestea că eram însărcinată, m-am umplut de importanță și mândrie. Îmi venea să-i înșfac de braț pe străinii din supermarket și să le spun: „Hei, s-ar putea să arăt ca o persoană obișnuită, dar sunt însărcinată, să știi!” Simplul fapt că și alte femei trecuseră prin asta înaintea mea nu conta – înregistrasem, nici mai mult, nici mai puțin decât o realizare personală miraculoasă.
Încrederea mea în sine s-a amplificat și mai mult după ce am parcurs primul trimestru fără pic de greață sau vreun alt disconfort. Mi se părea că e meritul meu faptul că lucrurile decurgeau atât de lin, așadar, am conchis că era un semn bun – la urma urmei, poate chiar eram făcută să fiu mamă.
Însă la începutul celui de-al doilea trimestru, au apărut pete de sânge pe lenjerie, apoi am sângerat de-a binelea. Doctorul meu m-a întrebat dacă voiam să iau în calcul un avort, deoarece riscul ca bebelușul să aibă leziuni pe creier erau semnificativ. Uneori, nu sângeram deloc și mă încărcam cu speranțe, alteori, sângeram rău și credeam că ori eu ori copilul eram pe moarte. Mă lăsam copleșită de panică, asfixiată cu un amestec de teroare vizavi de supraviețuirea noastră (a amândurora) și cu un fel de obidă față de uter la ideea că ruina sofaua foarte scumpă a cuiva.
M-am consultat cu un expert de la University of Kansas Medical Center, apoi m-am transferat la cel mai bun obstetrician din Topeka – unul cu remarcabile abilități de diagnosticare și care un credea că bebelușul meu ar avea leziuni pe creier. În esență, toată afacerea era o loterie. Nu știam dacă va rămâne atașată de uter suficientă placentă, din cauză că fusese implantată prea jos și se destrăma pe măsură ce sarcina progresa. Din perspectivă medicală, există, probabil, un mod mai corect de a descrie ce se întâmpla, dar așa mi-am perceput eu situația în acel moment. Aveam un făt sănătos în uter și credeam că medicina, așa avansată cum era, ar fi trebuit să știe cum să facă placenta să stea la locul ei. Părea un aspect tehnic minor, care nu putea să aibă consecințe de viață și de moarte.
N-a fost ușor să-mi stăpânesc anxietatea. Pe când sarcina împlinise vreo cinci luni, într-o seară, Steve și cu mine priveam un film de aventuri la TV, despre un grup de oameni prinși într-un lift dintr-un zgârie-nori. Personajul negativ, furișat deasupra lor, tăia cablurile de oțel care susțineau cabina. Panica se răspândise printre cei captivi, pe măsură ce se balansau în aer, viețile lor atârnând acum de un singur fir. Ce intrigă stupidă și plictisitoare, mi-am spus. În clipa următoare, am simțit că nu mai pot să respir. I-am spus lui Steve că aveam să leșin ori chiar aveam un atac de cord; sau, mai rău, aveam să mor. „Cheamă doctorul acasă”, i-am ordonat soțului meu îngrozit. „Trezește-l din somn!”
„Pare a fi hiperventilație, nu-i așa?” a remarcat doctorul după ce m-am recompus suficient cât să-i descriu simptomele. Ar fi trebuit să-mi bag capul (și să respir) într-o pungă de hârtie. Acum, când era clar că aveam să trăiesc, mă simțeam prost că-l treziserăm în miez de noapte – doi psihologi care nu fuseseră în stare să recunoască simptomele obișnuite ale anxietății. Imaginile de la televizor trebuie să fi declanșat teroarea mea legată de ceea ce se întâmpla în interiorul organismului. Imaginea oamenilor prinși în acel ascensor cu cablurile slăbite, amenințați să se prăbușească în gol spre o moarte sigură, mi-a rămas în minte multă vreme.
Cartea Confesiunile unei mame imperfecte poate fi achiziționată de la: