Ideea cărții de față, care analizează mitologiile și rătăcirile actuale ale românilor, mi-a venit la Muntele Athos. Păgân tolerant și ateu decomplexat, rămân fascinat, antropologic și cinematografic, de fenomenul religios, iar Athos e tot atât de interesant pe cât, să spunem, o confrerie sufi din Pakistan. La Athos, de pildă, supraviețuiește, asediată de ceilalți, mânăstirea schismatică Esphigmenou, apărată cu ciomege de monahii excomunicați care le vând pelerinilor tricouri negre cu sloganul „Ortodoxia sau Moartea” (Orthodoxia i Thanatos). Am fost acolo, pitindu-mă de poliția greacă, și rareori mi-a fost dat să văd o mai sumbră atmosferă de sectă.
Pornind de la acea atmosferă ocultă și de la obsesia călugărilor și pelerinilor români pentru daci, am încercat să scriu un manual al rătăcirilor noastre: Ce e de făcut cu convingerea că avem limba cea mai dulce și basmele cele mai originale? Că dacii au fondat Roma și că vorbeau latină înaintea latinilor? Că n-avem nimic în comun cu Balcanii, că bucătăria noastră e unică pe planetă, că micii au fost inventați de un cocoșat din București care nu mai găsea mațe pentru cârnați, că adjectivul cel mai frecvent din română, mișto, nu este un țigănism, ci ar veni de la un presupus nemțesc mit Stock, că Eminescu e un meteorit fără seamăn în istoria creației literare mondiale?
Apoi, ce legătură este între daci și moda unghiilor cu steluțe? Erau oare dacii poligami? De ce sunt româncele veșnic posomorâte? Ce legătură poate fi între ideea că un copil trebuie „strunit” și faptul că românii n-au practicat niciodată vendetta ritualică? Mai scriu în paginile următoare despre neîncrederea noastră față de învățătură și despre faptul că nu mai știm să vorbim cu mâinile. Și spun că românii suferă de „hedonofobie”, boala aceea care în psihiatrie desemnează una dintre cele mai iraționale stări sufletești: spaima de fericire, spaima de succes; hedono-fobie – opusul hedonismului, opusul doctrinei plăcerii.
Multe vor fi deconstruite în cartea de față și puse la locul lor. Nu, țiganii nu-și spun între ei rom și nu vorbesc romanès doar pentru că așa a vrut un complot menit să distrugă identitatea românească. La fel, termenul șatră nu vine de la kshatriya, casta indiană a războinicilor, șatră de altfel nefiind măcar un termen țigănesc.
Apoi, de ce nu au românii mafie ca în Balcani? De unde vin manelele? Cine sunt găgăuzii și oare de la ei ne-a rămas termenul găgăuță? Româna va fi arătată aici a întreține cu albaneza relații subterane mult mai strânse decât ne-ar fi plăcut să aflăm, cele două limbi fiind latinizate în același timp și în aceleași condiții și prezentând astăzi o structură și o tipologie identice. De altfel, dacă latinizarea s-a petrecut în aceleași condiții la români și la albanezi, sunt oare albanezii, care s-au arătat mai puțin permeabili lingvistic la influența Romei, descendenții direcți ai dacilor?
Vom trece și prin ideologia muncii molcuțe și leneșe, așa cum e reflectată în lexicul românesc și în transformările semantice ale împrumuturilor din această sferă. Vom arăta apoi cum argumentele logice nu perturbă cu nimic mitologia națională, care, la fel ca mitologiile altor popoare, e caleidoscopică, compusă din elemente în eternă alunecare și permutare, din cărămiduțe discursive al căror sens individual e dat de propria lor existență, iar nu de conținutul lor informativ.
La fel, vom vedea cum în identitatea românească intră și un important element resentimentar; unul de superioritate temătoare și arțăgoasă (o „insulă latină într-o mare slavă”), combinat cu unul de mare inferioritate și bănuială. De ce ne place să ne spunem mereu unii altora că suntem ultimii în toate și cei mai de jos? Din vanitate, desigur. Asta e marea noastră caracteristică națională: hybris, obsesia de-a ieși în față. Or, dacă nu poți fi primul, atunci trebuie să te pretinzi ultimul, pentru a atrage atenția.
De aici toată voluptatea de a reproduce statistici nefiabile și a exagera insignifiante articole din presa străină ce arată lucruri negative despre România: suntem cei mai mari exportatori de țigani mâncători de lebede, de prostituție, lenevie, hoție și rea-voință. E mare voluptatea de a te pretinde ultimul, la fel de mare ca aceea de a te pretinde primul. Orice, Doamne, doar popor normal și nu prea de luat în seamă să nu fim.
Evident, toate aceste elemente disparate nu pot constitui un tot coerent, iar suma lor mitologică diferă de la o structură socio-identitară la alta, de la un individ purtător la altul. În funcție de circumstanțele trecute și prezente ale compoziției individuale, poate predomina fie elementul resentimentar, fie superioritatea, fie inferioritatea etc.
Există astfel mai multe ideologii românești care se intersectează permanent: ideologia dacopaților obsedați de superioritatea semidivină a rasei lor se poate încrucișa cu cea a dreptei intelectuale de astăzi, subjugată de mirajul”capitalismului” american, dintr-o perspectivă caricaturală care nici în America nu mai există decât în mintea neoconservatorilor celor mai rupți de realitatea socială.
Creștinismul apoi, da, un creștinism de asemenea de dreapta, lipsit de compasiune, care, când e combinat cu dacopatia, produce unul dintre cele mai absurde și nocive cocktailuri identitare.
Ansamblul nici nu are nevoie, de altfel, să fie coerent. Dacopatul ocult care crede cu fervoare autoîntreținută că Bucegii sunt centrul magnetic al planetei se poate în același timp mândri cu Bucureștiul numit „micul Paris” și se va duce în pelerinaj la Athos și la moaștele sfintei Parascheva. Continuitatea rămâne însă firul conducător și liantul, liant fără realitate proprie, dar absolut indispensabil ansamblului. Continuitate din preistorie încoace, din neolitic, de la tăblițele de la Tărtăria, trecând prin daci și apariția creștinismului, până la cultura de masă de azi, care se sprijină, circular, pe obsesia aceluiași fluid mistic al continuității.
Cartea Dacopatia și alte rătăciri românești poate fi achiziționată de la: