„Când am părăsit casa alor mei, azi-dimineață, mi-am jurat să nu mai calc pe-acolo până nu voi obține ce vreau.
Era ora zece fix.
– Du-te să iei pâine pentru micul dejun, mi-a zis mama, dându-mi 150 de riali.
Cu un gest mașinal, mi-am strâns părul negru, lung și ondulat sub vălul întunecat și am pus pe mine o tunică asortată – asta e ținuta femeilor yemenite când ies pe stradă.
A mers, tremurând toată, preț de câțiva metri, apoi am prins primul microbuz care trecea pe marele bulevard ce duce spre centrul orașului. Am coborât la capătul liniei. Și mi-am depășit teama, urcând apoi singură-singurică, pentru întâia oară în viață, într-un taxi galben.
*
În curte se așteaptă la nesfârșit. Cui să mă adresez?
Deodată descopăr în mulțime câteva nesperate priviri complice. Acolo, în preajma scării care dă spre intrarea marii clădiri de ciment bej, trei băieți încălțați cu sandale de plastic mă cercetează din cap până în picioare. Obrajii le sunt murdari de praf. Mă trimit cu gândul la frații mei mai mici.
– Te cântăresc pentru 10 riali! îmi aruncă unul dintre ei, ridicând un cântar micuț, plin de urmele unor lovituri.
– Un ceai, să-ți treacă de sete? mă ispitește altul, clătinând un coș încărcat cu pahare din care ies aburi.
– Un suc rece de morcovi? îmi sugerează al treilea, lățindu-și pe față un zâmbet de toată frumusețea și întinzând mâna dreaptă în speranța că va agonisi vreun bănuț.
– Nu, mulțumesc, nu mi-e sete. Și sincer, nici nu-mi stă capul să mă cântăresc! De-ar ști ei ce m-aduce pe-aici…
Descumpănită, ridic din nou capul spre toate aceste chipuri de oameni mari care se vânzolesc pe lângă mine. Femeile, cu vălurile lor lungi, seamănă toate între ele. În ce bucluc m-am băgat? Uite, acolo zăresc un bărbat cu cămașă albă și costum negru care se îndreaptă spre mine. O fi vreun judecător… sau, poate, un avocat? Hai să-mi încerc norocul.
– Scuză-mă domnule, vreau să-l văd pe judecător!
– Judecătorul? Pe-acolo, după scară, îmi răspunde el, abia privindu-mă, înainte să dispară din nou în mulțime.
N-am de-ales. Trebuie să iau în piept scara asta în fața căreia am ajuns. E singura și ultima mea ocazie să scap. Mă simt murdară. Trebuie să urc treptele alea, una câte una, ca să-mi pot spune povestea, să traversez puzderia aia de oameni care devine și mai deasă pe măsură ce mă apropii de holul cel mare de la intrare. Aproape mă prăbușesc. Îmi revin. Ochii îmi sunt uscați de cât am plâns. Atunci când pășesc pe pardoseala de marmură, îmi simt picioarele de plumb. Nu trebuie să cedez. Nu acum.
Pe zidurile albe, aidoma celor de spital, întrezăresc niște inscripții cu litere arabe. Degeaba mă căznesc, nu le pot desluși. Am fost silită să întrerup școala în al doilea an de studii, chiar înainte ca viața mea să devină un coșmar, așa încât, în afara prenumelui meu, Nojud, nu știu să scriu mare lucru. Sunt cât se poate de stânjenită. Privirea mi se oprește, în cele din urmă, asupra unui grup de bărbați în uniforme verzi-oliv, cu chipie înșurubate pe cap. Sunt, cu siguranță, polițiști. Sau soldați? Unul dintre ei are un kalașnikov atârnat de umăr.
Sunt înspăimântată. Dacă mă zăresc, ar putea să mă aresteze. O fetiță care fuge de-acasă nu-i un lucru normal. Tremurând, mă agăț discret de primul voal care-mi iese în cale, sperând să atrag atenția celei dindărătul său. „Hai, Nojud!” mă îndeamnă o slabă voce interioară. „E drept că ești o fetiță. Dar ești și femeie! O femeie în toată regula, chiar dacă-ți vine greu să accepți”.”
Cartea Nojoud, divorțată la 10 ani poate fi achiziționată de la: