Îmi amintesc. Pe bancheta din spate a rulotei, cu un zid de perne în mijloc, graniță între teritoriul tău și al meu, mergeam să ne petrecem vara în Beckford: tu agitată și nerăbdătoare, abia așteptai să ajungem, iar eu verde la față de la răul de mașină, încercând să nu vomit.
Nu doar că mi-am amintit, ci am simțit-o. Am simțit aceeași greață în după-amiaza asta, în timp ce conduceam repede și prost, cocoșată peste volan ca o babă, luând curbele prea larg, până-n mijlocul drumului, frânând prea brusc, trăgând de volan aiurea la vederea mașinilor din sens opus. Mi se întâmpla chestia aia, senzația pe care-o am când văd o dubă albă gonind spre mine pe una dintre benzile alea înguste și mă gândesc… o să trag de volan, zău că da, o să virez direct în calea lui, nu fiindcă așa vreau, ci pentru că așa trebuie. De parcă în ultima clipă o să-mi pierd liberul-arbitru. E ca atunci când stai pe marginea unei faleze sau a unui peron și te simți împins de o mână invizibilă. Ce-ar fi? Ce-ar fi dacă aș face, pur și simplu, un pas în față? Ce-ar fi dacă aș trage, pur și simplu, de volan?
(Până la urmă, nu suntem atât de diferite.)
M-a uimit cât de bine-mi aminteam. Prea bine. Oare de ce pot rememora perfect lucrurile care mi s-au întâmplat la opt ani, dar, oricât aș încerca, mi-e imposibil să-mi amintesc dacă am vorbit cu colegii să reprogrameze pentru săptămâna viitoare evaluarea unui client? Lucrurile pe care vreau să mi le amintesc îmi scapă; cele pe care încerc din răsputeri să le uit se întorc necontenit. Cu cât mă apropiam mai mult de Beckford, cu atât mai stăruitor devenea, iar trecutul țâșnea spre mine ca un stol de vrăbii dintr-un gard viu: surprinzător și implacabil.
Toată vegetația aia luxuriantă – verdele incredibil, galbenul viu, neon, al grozamei de pe deal – mi se întipărea pe creier ca un fier roșu și aducea filmul amintirilor: tata ducându-mă-n brațe în apă, eu chirăind și zvârcolindu-mă fericită, pe la patru sau cinci ani; tu sărind în râu de pe stânci, cățărându-te de fiecare dată mai sus. Picnicuri pe malul nisipos al bulboanei, gustul loțiunii de protecție solară pe limbă; cum prindeam din spatele morii pești grași, bruni, în apa mâloasă, lentă. Tu venind acasă cu sânge șiroindu-ți pe picior după ce calculaseși greșit una dintre acele sărituri, apoi înfigându-ți dinții într-un prosop, ca să nu plângi în timp ce tata-ți curăța rana. Nu în fața mea. Mama într-o rochie bleu vaporoasă, desculță în bucătărie, cu tălpile de un maro-închis, ruginiu, făcând terci de ovăz pentru micul dejun. Tata, desenând pe malul râului. Mai târziu, când ne-am făcut mai mari, tu în blugi scurți și cu sutienul de la costumul de baie sub tricou, furișându-te afară seara, ca să te întâlnești cu un băiat. Nu orice băiat, ci băiatul acela. Mama, mai slabă și mai fragilă, dormind în fotoliul din living; tata dispărând în lungi plimbări cu nevasta vicarului, dolofană, palidă și mereu cu o pălărie de soare. Îmi aduc aminte de-un meci de fotbal. Soarele fierbinte reflectat în apă, toți ochii ațintiți spre mine; clipeam des ca să-mi rețin lacrimile, sânge pe coapsă, râsete răsunându-mi în urechi. Le aud și acum. Și tot timpul, în fundal, zgomotul torentului.
Eram atât de adânc cufundată în apa aia, încât nu mi-am dat seama că ajunsesem. Eram acolo, în inima orășelului; m-a înconjurat dintr-odată, de parcă închisesem ochii și fusesem transportată acolo ca printr-o vrajă. Până să mă dezmeticesc, conduceam încet pe străduțe înguste, cu laturile pline de mașini de teren parcate, observând fugar, cu coada ochiului, piatra roz fanat dinspre biserică, către vechiul pod, de-acum precaută. Mi-am fixat privirea pe asfaltul din fața mea și am încercat să nu mă uit la copaci, la râu. Am încercat să nu văd, dar n-am avut de ales.
Am tras pe marginea drumului și am oprit motorul. Am ridicat ochii. Vedeam copacii și treptele din piatră acoperite cu mușchi verde, periculoase după ploaie. Mi s-a făcut pielea de găină pe tot corpul. Mi-am amintit: o ploaie înghețată răpăind pe asfalt, lumini albastre intermitente care se întreceau cu fulgerele ca să ilumineze râul și cerul, nori de abur ieșind din gurile unor fețe panicate și un băiețel, alb ca varul și tremurând, condus de o polițistă în sus pe scări, către stradă. Îl ținea strâns de mână și avea ochii holbați și-o privire înnebunită; își întorcea capul într-o parte și-n alta strigând pe cineva. Simt și acum ce-am simțit în noaptea aia, groaza și fascinația. Aud și acum în mintea mea vorbele tale: Cum o fi? Îți închipui? Cum o fi să-ți vezi mama murind?
Mi-am ferit privirea. Am pornit mașina și-am continuat drumul, am trecut peste podul unde străduța se răsucește într-un cerc. Am căutat ieșirea… prima la stânga? Nu, nu-i aia, a doua. Și iat-o: Casa Morii, un corp masiv de piatră maro. Cu furnicături pe pielea rece și umedă, am intrat cu mașina prin poarta deschisă, pe alee.
Un bărbat aștepta, cu ochii la telefon. Un polițist în uniformă. S-a apropiat de mașină cu pași repezi și am coborât geamul.
– Sunt Jules, am spus. Jules Abbott? Sunt… sora ei.
– Ah! a spus stingherit. Da, corect. Sigur. Uitați – a aruncat o privire spre casa din spatele lui – acum nu-i nimeni aici. Fata… nepoata dumneavoastră… e plecată. Nu prea știu unde…
Și-a scos stația de la centură.
Am deschis portiera și am coborât.
– Pot să intru în casă? am întrebat.
Mă uitam în sus, la fereastra deschisă a fostei noastre camere. Încă te vedeam acolo, așezată pe pervaz, cu picioarele atârnate afară. Amețitor.
Polițistul părea nesigur. S-a întors cu spatele și-a spus încet ceva în stație, apoi spre mine:
– Da, e-n regulă. Puteți intra.
Am urcat scările orbește, dar am auzit apa și am simțit mirosul pământului, al celui din umbra casei, de sub copaci, din locurile neatinse de soare, duhoarea puternică a frunzelor putrede, iar mirosul m-a aruncat înapoi în timp.
Am deschis ușa din față, aproape sigură că aveam s-aud vocea mamei strigându-mă din bucătărie. Am împins din reflex ușa cu șoldul când a ajuns în locul unde se-nțepenea în podea. Am pășit în hol și am închis-o după mine. Ochii mi se străduiau să se adapteze la întuneric, și m-am înfiorat din cauza frigului care m-a învăluit brusc.
Cartea În ape adânci poate fi achiziționată de la: