Caracatița este sora noastră mai mare, ea singură muncește pentru toți; de fapt, fură în piețele Craiovei, cerșește de zilele orașului și-n sărbătorile religioase și e dispusă, când i se cere, să smulgă afișele electorale de pe panouri, indiferent la solicitarea cărui șmecher. Tot ce aduce bani nu e de ignorat fiindcă în societatea de azi toți trebuie să supraviețuim, fiecare câștigându-și existența cum poate… Eu am zece anișori, am primit de curând o bluzică și o pereche de pantaloni din velură – toate numai zdrențe care abia de-mi acoperă goliciunea sub pântec – și aruncată în Piața Centrală după ce am fost învățată ce să spun: Dă și mie un ban, patronule, trăiți-ar copiii, să nu ajungă ca mine!… Mă cheamă Mianda, sunt frumoasă și-aș vrea să mă mărit după legea noastră însă Caracatița nu este de acord, zice că românii nu vor să audă de tradiția țigănească și că trebuie să mai aștept. Mama și tata au mierlit-o amândoi într-o săptămână după o neînțelegere între clanurile noastre, pe când aveam trei anișori; moșul Halapu, bulibașa nostru, a mierlit-o anul trecut, intoxicat cu fiertură de ciuperci, iar tradiția țigănească nu e privită cu ochi buni nici de primărie și nici de tablagiul cel bătrân, cu gașca lui de curcani, care zi și noapte sunt cu ochii pe noi… Patronii trec pe lângă mine cu botu-n pământ, unii îmi fac cu ochiul, puțini își deschid portofelul ticsit cu te miri ce hârțoage între care stau ascunse câteva bancnote. Îmi întind o hârtie amărâtă de un leu și trec mai departe. Un leu… Ce să fac cu un leu, cu cinci, cu zece?… Bătu-i-ar sărăcia de patroni, că sunt la fel de lihniți ca mine!… Ieri, o cucoană înțolită toată în negru, după ce-mi întinde banul, behăie: Zii, fătucă, bogdaproste, că l-am dat pentru tata… Ba am să iau lumânări de ei, să-ți fie ție! am obrăznicit-o… Păi n-aveam dreptate?… Mi-a dat numai un leu și vroia să-l împart cu ta-su… Zău că da, patronii ăștia de umblă prin piață pentru câteva legături de verdeață, sunt mai flămânzi decât mine și-n sinea mea nu-i sufăr, nici pe ei și nici pe tarabagiii care-mi caută pricină de cum mă văd: Departe de tarabă, hoațo, du-te de muncește, fă aia și aia și aia…
Sunt a doua născută, mai am șapte frați între doi și șase anișori. Trăim înghesuiți într-o baracă din scânduri sleită cu pământ galben amestecat cu bălegar. Nu e rău, alții n-au nici atât. Am fost patru ani la școala din Popoveni fiindcă primeam alocație pentru copii și-n felul acesta știam că nu vor crăpa de foame frățiorii mai mici. N-aveam de niciunele dar învățătoarea, fie-i țărâna ușoară, că s-a prăpădit mai anul trecut de boală neagră, se îngrijea de mine cum putea. Păstrez și astăzi de la ea un abecedar, o carte de citire, o aritmetică, o cutie cu creioane colorate. Caiete și creioane am avut ca și ceilalți copii, bineînțeles tot de la ea. Alteori căpătam chiar un ou, o prăjiturică, două-trei mere, o felie de cozonac. Era stearpă, n-avea copii și pentru acest motiv mă îndrăgise… Așa credeam… După clasa a patra nu m-am mai dus la școală fiindcă regimul cel nou nu mai era atât de strict în privința școlarizării – cum se spunea – ca cel vechi. În afară de asta, Caracatița își găsise slujbă sigură la salubritate, doi dintre frățiorii mai răsăriți spălau parbrize în intersecții, cei mai mici cerșeau. Aveam îndestul…
*
Mă strecor în canalul colector și alerg cât pot de iute spre hotarul satului. Câțiva corbi mă descoperă și încep să croncăne agresiv. Ce și-or fi închipuind că sunt?… În schimb, eu i-am recunoscut: sunt tovarășii mei de joacă de pe Muntele de gunoi.
„Croncan, croncan…, încep să-i strig deși știu că nu le place să-i numești astfel. Se înalță și-și fac drum spre gunoaie, direct peste islaz. Croncan, croncan…, îi strig. Croncan, croncan…,“ îmi răspund…
Iar m-au înșelat… Sigur au și ajuns la gunoaie și ciugulesc ce este mai bun: pui de găină și purceluși de lapte lepădați de țăranii cu fițe din Popoveni și din mahalalele Craiovei și de primprejur. Cum se betegesc, cum îi aruncă…
„Croncan, croncan…“, au dispărut, închiși de cer, fiindcă în apropiere e o unitate militară și, cu siguranță, soldățeii care îngrijesc de cai i-au speriat cu vreo bufnitură de pușcă, numai așa, în bătaie de joc. Tare le mai place caraliilor ăstora nasoli să-și bată joc și de corbi și de câinii maidanezi și de țăranii din Popoveni cărora le dijmuiesc lubenițele ori turtele de floarea-soarelui, când îi prind în apropierea unității de jandarmi; mai nasol este că se leagă de țigani și noi n-avem ce le da decât, poate, cleiul de sub unghii. Furioși, ne înjură și ne amenință că atunci când vor ajunge câini-lup, jandarmi cu adevărat, ne vor băga în pușcărie. Deocamdată, sunt numai niște cățelandrii înfumurați și scrântiți la cap, de care nu te poți apropia fără teama că vor inventa ceva, să te umilească. Trăzni-i-ar Dumnezeu!…
Corbii reapar, planează în cercuri de beznă peste islazul comunal. Mă strecor și eu, îngropată până la genunchi, prin zoaiele canalului colector. Frica de jandarmi mă face să nu iau în seamă apa care mi-ajunge în unele locuri până la buric…
Acum unitatea a rămas departe, în urmă. Răsuflu ușurată și mă cațăr pe buza canalului, pe iarba uscată și caldă. La o aruncătură de băț se înalță Muntele de gunoi, plin de surprize, izvor de minunății. Dacă este adevărat că toate lucrurile astea îngrămădite în mormane imense pe o suprafață cât vezi cu ochii au existat cândva în casele craiovenilor sau popovenilor ori ale satelor de primprejur, nu e greu să-mi fac o idee despre ce poți afla în locuri mai procopsite, să zicem la București, Roma sau Paris… Ei na, că din puțina școală făcută mi-a mai rămas ceva în cap!… Am mai reținut că America e țara minunilor și-mi închipui că acolo gunoaiele alcătuiesc munți de cutii și de zdrențe, de cauciucuri și sticle, de purceluși și jumătăți de curcan, care se înalță până la cer!… Mi-ar plăcea să ajung odată acolo… Să zicem, când voi împlini 16 ani…
Visez iar Caracatița spune că nu e bine să visezi, că țiganii nu visează niciodată, că visele nu se mănâncă, nu te îmbracă și altele de felul acesta. Cred că are dreptate. Mi-am revenit, canalul colector curge murdar și galben la picioarele mele, departe de America și de Paris. Între pulpe simt zemuiala care mi-a muiat chiloții, mi-i scot și-i întind pe iarbă, la soare, după ce storc mai întâi din ei cam un litru de apă murdară și rău mirositoare. Dacă voi avea noroc, voi găsi alții mai procopsiți, dacă nu, îi voi lua la întoarcere uscați și calzi.
Alunec ușoară și veselă peste stratul de gunoaie de la poalele Muntelui fumegător. Nu mă grăbesc să descopăr tainele ascunse sub creasta țestoasă fiindcă știu că voi găsi, ca de fiecare dată, mai mult decât îmi doresc. Nu m-am abținut totuși să iau cu mine o pereche de pantofi cu toc găsiți într-o pungă de plastic alături de alte nimicuri: batiste, gulere de cămașă, un portjartier putred și o ramă de ochelari. Totul putea fi refolosit dar habar n-am de ce am avut nesăbuința să păstrez doar pantofii cu toc. În primul moment, m-am gândit să-i dăruiesc Caracatiței, erau mai potriviți pentru ea. Pe urmă am hotărât să-i păstrez pentru mine; le voi smulge tocurile și-i încalț… Erau norocul meu…
Mă împiedec de o chiuvetă de bucătărie; îmi atrag atenția o cutie de televizor cu ecranul intact, o sofa desfundată pe care mă lungesc, în treacăt, după care trec mai departe, detașată de confortul lumii fițoase, provocatoare și rea. Mă simt liberă, un copil care descoperă adevărata lume în care individualitatea se pierde, cerul îmbrățișează egal obiecte neînsuflețite, stârvuri de păsări și animale, câinii maidanezi pe care îi bănuiesc în apropiere, șobolanii care-mi dau binețe. Nu se ascund când îi surprind, pentru că pe Muntele de gunoi nimeni nu e mai presus de nimeni, toți se bucură de mizeria lăsată de Dumnezeu între Craiova și Popoveni. Sunt convinsă că și-n alte părți e la fel…
Cartea Negru profund, noian de negru poate fi achiziționată de la: