Noul statut al lui Hitler a impus noi cerințe în cadrul regimului de securitate. Pe de o parte, numirea sa a constituit un profund șoc pentru toți cei care considerau că el și mișcarea sa erau ceva trecător sau chiar ușor ridicol. Aceasta i-a alertat pe adversarii săi, deopotrivă pasivi și activi, obligându-i să ia act de el și să pună în discuție posibile măsuri de contracarare. Momentul de triumf al lui Hitler a fost indiscutabil momentul său cel mai vulnerabil.
În calitate de cancelar, Hitler a moștenit o tradiție surprinzător de violentă a asasinatelor politice. Faimosul cancelar din secolul al XIX-lea, Otto von Bismarck, a scăpat din două astfel de atentate, iar anii agitați ce au urmat Primului Război Mondial, au fost martorii unor crime politice care au culminat cu asasinarea ministrului de externe, Walter Rathenau, la Berlin, în vara anului 1922.
În urma acestui atac, securitatea cancelarului și a miniștrilor săi a impus o nouă abordare. Întrucât politicienii de frunte beneficiau înainte doar de cele mai sumare măsuri de securitate – doar un șofer, un însoțitor și poate câțiva polițiști – aceștia urmau acum să fie mult mai bine păziți. Doar la cinci zile de la asasinarea lui Rathenau, au fost gândite și adoptate noi măsuri. De exemplu, o a doua mașină de escortă urma să-l însoțească pe cancelar, în timp ce securitatea la Cancelaria Reichului a fost reorganizată radical. Toți cei care trimiteau scrisori de amenințare sau jignitoare miniștrilor puteau fi cercetați de poliție. Orice amenințare formulată urma să fie luată foarte în serios.
Urmare a acestor noi măsuri, un număr de comploturi au fost descoperite în anii ce au precedat numirea lui Hitler. În iarna lui 1922, de exemplu, au fost găsite două pistoale în posesia unui comerciant din Dresda, pe nume Willi Schulze, care a mărturisit că intenționa să îl asasineze pe cancelarul [Josef] Wirth. Câțiva ani mai târziu, în 1931, un dispozitiv improvizat, destinat cancelarului [Heinrich] Brüning, a fost interceptat de serviciul de securitate. În anul următor, în clădirea Cancelariei a fost prinsă o femeie înarmată cu un pumnal de 28 cm. În ciuda măsurilor sporite de securitate, agresoarea reușise să pătrundă printr-o ușă lăturalnică și să ajungă la al doilea etaj al clădirii înainte de a fi prinsă. Aparatul de securitate funcționa, în mod clar. Dar, odată cu numirea lui Hitler în postul de cancelar în 1933, aparatul de securitate avea să se confrunte cu cea mai grea provocare.
Pentru unul care este atât de obișnuit cu violența, probabil că nu este nici o surpriză faptul că Hitler a simțit acut nevoia de a soluționa problema propriei sale vulnerabilități. Chiar de la debutul carierei sale politice, Hitler a înțeles că avea nevoie de o gardă, o unitate a cărei loialitate nu putea fi contestată, un grup de „oameni care, la o adică… să lupte împotriva propriilor lor frați”. În acest scop, el a angajat un grup mic de tipi duri, care au servit ca șoferi, gărzi, în general, oameni buni la toate. Acest grup a fost organizat în 1920 ca Saalschutz (protecția sălii), care s-a dezvoltat în anul următor în organizația paramilitară SA (Sturmabteilung sau „Batalioanele de asalt”). Cu toate acestea, în timp ce SA-ul era responsabil de „securitate” în sensul cel mai larg, de siguranța personală a lui Hitler se ocupa un grup mic de oameni duri, de încredere. Printre ei se numărau fostul luptător Ulrich Graf, care slujea ca bodyguard al lui Hitler, Emil Maurice, un fost ceasornicar și veteran al Freikorps și care era șoferul lui Hitler; Christian Weber, un negustor de cai și proxenet cu jumătate de normă, care era „secretarul” său; valetul Julius Schaub; și adjutantul său, Wilhelm Brückner. Inițial, acești indivizi erau responsabili pentru siguranța lui Hitler la evenimentele publice sau cuvântări. Ei formau cercul cel mai apropiat al Führerului.
În anul de criză 1923, s-a hotărât reorganizarea securității lui Hitler. S-a format o gardă de elită, Stabswache („Garda cartierului general”), care era recrutată din rândul SA-ului și care a jurat să-l apere pe Hitler atât de amenințările interne, cât și de cele externe. Când Stabswache a căzut victimă luptelor din cadrul SA-ului, a fost creată o nouă gardă. Stosstrupp („Detașamentul de asalt”) a numărat 100 de membri, dar nucleul era constituit din gărzile neoficiale ale lui Hitler. Graf, Maurice, Weber, Brückner și Schaub erau cu toții membri. Au primit botezul focului în acel an, în puciul din noiembrie de la München, când cinci dintre aceștia aveau să fie uciși.
Cartea Comploturile pentru asasinarea lui Hitler poate fi achiziționată de la: