„După câteva luni, ajuns la Cotroceni, la primul 8 Martie, dăruim De ce iubim femeile doamnelor și domnișoarelor. Faptul că după zece ani a răspuns că citește Levantul m‑a făcut doar să zâmbesc, fără malițiozitate.
Nu cred că aș fi inclus în agenda lui Traian Băsescu relaționarea specială cu elitele culturii, dacă evenimentele nu ar fi cerut‑o. Raționamentul ține exclusiv de natura lui și de parcursul lui politic. În spațiul public, s‑a profilat ca o persoană solitară, un ins care se recomandă pe sine doar prin sine însuși, fără alte artificii. Ideea atașării intelectualității unui om politic, unui program politic se impusese odată cu Emil Constantinescu. și, fără să fie nevoie să intru în amănunte, cei doi erau perfect incompatibili.
Odată cu cooptarea lui Andrei Pleșu în echipă, natura sa aculturală s‑a mai estompat. Dar Traian Băsescu păstra aceeași rezervă când venea vorba de spiritul de sacrificiu al intelectualilor și devoțiunea de care ar fi în stare, dincolo de persoanele lor. În această privință, chiar dacă nu îl susțineam vizibil, îi împărtășeam o parte din păreri. Narcisismul și egolatria nu sunt caracteristice doar oamenilor politici, marilor figuri ale istoriei. Cartea Intelectualii a lui Paul Johnson, recomandată de Andrei spre lectură, este o sinteză bună în acest sens. Când relația era deja compromisă, Traian Băsescu, nemulțumit de faptul că nu îi dădea „propoziții memorabile“, ci doar „dosare tehnice“, mi‑a spus: „Andrei va pleca atunci când îi convine lui, nu mie“. și, într‑o anumită măsură, lucrurile puteau fi văzute și așa. Andrei a acceptat doar acel compromis care i‑a fost cerut după scena din avion, la întoarcerea de la Berlin, care a pecetluit finalul colaborării.
Ne întorceam la București, după vizita în Germania. Avem toate motivele să fim destinși, mulțumiți. Întâlnirea cu Schröder nu a fost cea mai ușoară vizită din agenda politicii externe. Cu toate acestea, Președintele e din nou în starea lui de burzuluială patologică. Andrei Pleșu îi arată documentul care urma să fie semnat la Luxemburg pe 25 aprilie 2005, la Abația Neumünster – Tratatul de aderare a României și Bulgariei la Uniunea Europeană. Din partea României, semnau Președintele, Traian Băsescu, premierul, Călin Popescu‑Tăriceanu, ministrul Afacerilor Externe, Mihai‑Răzvan Ungureanu, și negociatorul‑șef cu Uniunea Europeană, Leonard Orban. Traian Băsescu îl întreabă pe un ton neamical de ce trebuie să semneze alături de ceilalți. Asta era problema: de ce nu e suficientă doar semnătura lui pe un document istoric. Andrei nu are o explicație. Din acel moment, Președintele se enervează vizibil și nu se sfiește să comenteze jignitor, cu toată asistența prezentă în compartimentul din avionul prezidențial, unde se afla inclusiv ambasadorul Germaniei la București. Situația devine penibilă și greu de înțeles. Andrei se îndreaptă spre Leonard Orban, care îi răspunde că e vorba de o cutumă impusă de U.E.: cu cât mai mulți semnatari, cu atât mai multă responsabilitate și implicare din partea autorităților. Îi sugerez să nu mai continue discuția în acel moment. Teama mea era că disputa va escalada periculos. Aterizăm și Președintele se pregătește pentru declarația de presă. Andrei se apropie, ca să îi ofere informația cerută. Traian Băsescu îl respinge brutal. Nu are nici o justificare rațională pentru comportament decât o meschinărie stupidă. Plăcerea de a umili. În ziua următoare, Andrei își anunță demisia.
Andrei Pleșu a amânat demisia cu o lună, după ceremonia semnării documentelor la Luxemburg. Atât i‑a cerut Traian Băsescu: să nu demisioneze până nu se încheie acea etapă pentru parcursul european. și Andrei Pleșu a acceptat. Traian Băsescu spera să revină asupra deciziei. Deși în perioada de până la plecare tonul și privirea Preşedintelui se înmuiaseră, realizam că nu știe cum să folosească persoane ca Andrei Pleșu și Renate Weber. Începeam să simt anumite aspecte ale colaborării instituționale, dar și umane ca pe niște poveri greu de dus.
2 mai 2005. Mă întreb: tuturor le e groază când trebuie să meargă la serviciu, după câteva zile de repaus? Mie mi‑e groază uneori, chiar și fără repaus. Când eram ziarist, nu aveam deloc apăsarea asta, ba din contră. Acum, parcă mă îndrept spre un loc unde ar trebui să mă întâlnesc cu vampiri. Nu știu dacă e vârsta (să fi devenit mai comodă, mai burgheză?) sau e cu adevărat greu și tensionat. Pleșu e ca și plecat. Îmi va lipsi. E plin de umor și bun‑gust și, în egală măsură, un atent observator. E mult mai critic decât Băsescu, mai crud în aprecieri (vorbește despre Băsescu ca despre un „leu turbat, plin de cruzimi, o vietate fără contururi umane“), dar manierat. Cred că asta l‑a deranjat cel mai tare (lipsa de maniere) și pe deasupra sunt total incompatibili. T.B. îl consideră „un geniu în viață“ pe Pleșu, dar nu un model. Discută cu el, dar nu îl ascultă.
Un singur lucru mă va umple de amărăciune, când mă voi gândi la Pleșu: că nu a putut fi convins să mai aștepte și a plecat când pluteau atâtea întrebări în aer. Iar plecarea lui, oricât am argumentat‑o printr‑o sănătate fragilă, va isca foarte multe comentarii și semne de întrebare. Povestea cu răpiții din Irak încă nu s‑a finalizat, curentul e ușor negativ, ca să nu spun ostil lui T.B., iar plecarea unui om de calibrul lui Pleșu pică rău.
Mă înfurie momentul, dar aș proceda și eu la fel ca Andrei. Îmi spune să mă gândesc bine: el e bătrân și se întoarce la preocupările lui, dar eu s‑ar putea să am nevoie de perioada asta. Aș vrea să îi dau lui mai multă dreptate decât mie. Mă simt foarte obosită și, culmea, foarte tristă. Încerc un sentiment de spaimă și nesiguranță. Expunerea zilnică la o presă extrem de violentă (am devenit clienta Academiei Cațavencu, într‑o formă pe moment acceptabilă; ziarul Azi mă face în fel și chip), faptul că echipa e ușor dezechilibrată (pleacă Pleșu, rămâne E.U.), că provocăm o grămadă de reacții, că sunt prea multe lucruri negative de parat (de la episodul cu casa din Mihăileanu, parcă am luat‑o în jos, pe derdeluș), că Alianța e șubredă… aș putea să tot înșir…”
Cartea Cronică De Cotroceni poate fi achiziționată de la: