„A doua zi ne-a pus să-i arătăm cum știm să tragem și să ne mascăm în teren. Am tras bine, mai bine chiar decât lunetiștii rechemați din linia întâi pentru niște cursuri de două zile și care s-au mirat foarte că ne pricepem și noi la același lucru ca și ei. Vedeau probabil pentru prima oară în viață femei-lunetist. A urmat mascarea în teren… Vine colonelul, umblă ce umblă prin luminișul acela, apoi se urcă pe o moviliță – nu descoperă pe nimeni. Când, deodată, movilița de sub el dă glas și zice, pe un ton plângăreț:
– Tovarășe colonel, nu mai pot – sunteți prea greu…
Râs ce-a fost acolo! Nu-i venea să creadă că știm să ne camuflăm atât de bine.”
Războiul nu are chip de femeie – Svetlana Aleksievici