În vila Generalului mă bucuram de suficientă intimitate noaptea, dar nu aveam în schimb deloc intimitate în timpul zilei. Eram singurul dintre ofițerii Generalului care locuia în casa lui, singurul celibatar dintre toți oamenii lui și ajutorul lui cel mai de încredere. Dimineața, înainte de a‑l conduce cu mașina până la birou, care nu era departe, luam micul dejun împreună, analizând rapoarte pe capătul mesei din lemn de tec din sufragerie, în timp ce la celălalt capăt soția lui supraveghea un cvartet bine ținut în frâu format din copiii lor în vârstă de optsprezece, șaisprezece, paisprezece și doisprezece ani, cu un scaun lăsat gol pentru fiica lor care studia în America. Poate că nu toată lumea se temea de sfârșitul războiului, dar Generalul avea destulă minte cât s‑o facă. Era un vechi combatant, un bărbat suplu, cu o ținută foarte frumoasă, care chiar își câștigase numeroasele medalii pe merit. Nu avea decât nouă degete la mâini și opt la picioare, întrucât trei degete îi fuseseră retezate de gloanțe și șrapneluri, dar numai familia și câțiva confidenți de‑ai lui aveau știință despre cum arăta piciorul lui stâng. Nici una dintre ambițiile lui nu fusese cu adevărat zădărnicită, cu excepția poate doar a celei de a‑și procura o sticlă de vin de Bourgogne excelent și de a o bea împreună cu tovarăși care să știe că în vin nu se pun cuburi de gheață. Generalul era un epicurian și un creștin. În această ordine. Un om credincios care credea în gastronomie și în Dumnezeu, în soția și în copiii lui, în francezi și în americani. Din punctul lui de vedere, tutela pe care ne‑o ofereau aceștia era de departe preferabilă celei oferite de alți Svengali străini, și anume de către Karl Marx, V.I. Lenin și președintele Mao, care parcă îi hipnotizaseră pe toți frații noștri din nord și pe unii dintre cei din sud. Nu că Generalul ar fi citit scrierile vreunuia dintre acești înțelepți! Asta era treaba mea, în calitate de aghiotant și ofițer inferior de informații: să‑i furnizez idei copiate de ici, de colo despre, de pildă, Manifestul Comunist sau Cărticica roșie a lui Mao. După aceea era treaba lui să găsească prilejul de a‑și pune în valoare cunoștințele despre filozofia inamicului. Preferata lui era întrebarea lui Lenin, pe care o trântea ori de câte ori era cazul: Domnilor, spunea el, bătând în masa respectivă cu articulațiile pumnului lui, ascuțite ca niște diamante, ce‑i de făcut? A‑i spune Generalului că de fapt întrebarea aceasta fusese folosită prima oară de Nikolai Cernîșevski1 în titlul romanului său părea lipsit de relevanță. Câți își mai aduc aminte astăzi de Cernîșevski? Cel care conta era Lenin, omul de acțiune care își însușise această întrebare.
Așadar, în acel aprilie, cel mai întunecat dintre toate, pus în fața întrebării „ce‑i de făcut?”, Generalul care întotdeauna găsea ceva de făcut n‑a mai reușit să facă la fel. Omul care avea încredere în la mission civilisatrice și în „soluția americană” a fost și el în sfârșit atins de viermele neîncrederii. Devenit deodată insomniac, a început să bântuie prin vilă, cu chipul palid‑verzui, de parcă ar fi suferit de malarie. De câteva săptămâni, adică din martie, când căzuse frontul nostru din nord, apărea la ușa biroului meu sau în camera mea din vilă, mereu întunecat, ca să‑mi mai înmâneze rapoarte despre evoluția lucrurilor. Îți vine să crezi? mă întreba. La care eu răspundeam fie: Nu, domnule General!, fie: De necrezut! Nu ne venea să credem că, la începutul lui martie, frumosul, pitorescul orășel Ban Me Thuot din munți, locul meu de baștină, cunoscut pentru plantațiile lui de cafea, fusese capturat. Nu ne venea să credem că președintele nostru, Thieu, al cărui nume parcă tot timpul cerea să fie scuipat când era rostit, ordonase în mod inexplicabil retragerea forțelor noastre care apărau regiunile muntoase. Nu ne venea să credem că mai căzuseră și Da Nang și Nha Trang, că, în timp ce se luptau cu disperare să o șteargă cât mai repede de acolo, îmbarcându‑se în barje și bărci, trupele noastre împușcaseră din spate civili, numărul celor uciși ridicându‑se la mii de oameni. În secret, în intimitatea biroului meu, eu îmi făceam datoria și fotografiam aceste rapoarte, spre enorma satisfacție a lui Man, agentul meu de legătură. Cu toate că și mie îmi conveneau aceste știri, semne ale inevitabilei distrugeri a regimului, nu puteam să nu fiu impresionat de situația în care ajunseseră săracii oameni. Poate că din punct de vedere politic nu era corect să simt vreo formă de simpatie pentru ei, dar, dacă ar fi fost în viață, mama mea ar fi fost tot ca ei. Fusese o femeie săracă, eu, copilul ei, fusesem tot sărac, iar pe cei săraci nu‑i întreabă nimeni dacă vor război sau nu. Și nici pe acei oameni săraci nu‑i întrebase nimeni dacă voiau să moară de sete și din pricina vitregiilor vremii din zonele de coastă sau voiau să fie jefuiți și violați de soldații propriei lor armate. Dacă toți acei mii de oameni ar fi înviat, nici lor nu le‑ar fi venit să creadă cum au murit, așa cum nu ne venea nici nouă să credem că americanii, prietenii noștri, binefăcătorii noștri, protectorii noștri ne trataseră cu dispreț atunci când le cerusem mai mulți bani. Și ce am fi făcut noi cu banii aceia? Am fi cumpărat muniție, benzină și piese de schimb pentru armele, avioanele și tancurile pe care aceiași americani ni le oferiseră gratis. Ne dăduseră acele, iar acum, în mod pervers, refuzau să ne mai furnizeze drogurile. (Nimic, bombănea Generalul, nimic nu costă mai mult decât lucrurile pe care le primești gratis.)
Cartea Simpatizantul poate fi achiziționată de la: