„Ne-am aruncat unul asupra celuilalt, în luptă corp la corp. Era o luptă crâncenă pentru supraviețuire, fără scrupule. Ne-am lovit cu paturile armelor, ne-am izbit unul pe celălalt cu bocancii noștri grei, ne-am zgâriat și ne-am tăiat cu baionetele. Englezul mi-a pus piedică și am simțit o durere ca o împunsătură ascuțită. M-am năpustit asupra lui cu o furie reînnoită. Din nefericire pentru el, i-a căzut casca. S-a ales cu o rană adâncă la frunte, mare cât un pumn.
Eram prea istovit ca să mai continui lupta. Deocamdată nici nu era nevoie, deoarece omul zăcea la picioarele mele. L-am privit cu prudență, dorind să-l văd mort, să se sfârșească odată. Puteam să pun capăt luptei, dar, la fel de brusc cum mă cuprinsese, stea mea de sânge dispăru. Omul privea în sus, spre mine, cu ochii lipsiți de expresie, cu respirația gâfâită, crispându-se dureros… Sângele îi acoperea fața, scurgându-i-se din coltul gurii. M-am simțit slab și vulnerabil. Mă durea piciorul și, dacă vreunul din camarazii lui m-ar fi găsit acolo, nu mă puteam aștepta la milă. M-am întors să plec, dar respirația gâfâită a omului pe care încercasem să-l omor mă ținea în loc. am îngenuncheat în grabă lângă el, i-am bandajat fruntea cât am putut mai bine, am scos bidonul meu de apă.
– Bea, spusei poruncitor.
El continua să mă privească fără să facă vreo mișcare pentru a primi apa. Ce aștepta prostul? Voia să-i pun eu bidonul la gură și să risc să-mi bage un cuțit în coaste? I-am lăsat apa la-ndemână și am fugit cât am putut să-mi scap pielea, la adăpost, de partea noastră, în ciuda schijelor care zburau în toate părțile și a grenadelor rătăcite.”
Lichidați Parisul! – Sven Hassel