Așa cum cititorul va putea constata în curând, cu exasperare sau, poate, cu bucurie, toate cele trei istorii pe care le vom urmări pornesc de la întrebări pe care le-am putea numi maximale, absolute prin aria și orizontul lor de cuprindere. Adevărate puzzle-uri conceptuale care forțează gândirea să urce foarte sus, într-un soi de stratosferă a ideilor, la nivelul cel mai abstract și mai dificil de înțeles cu putință. Nu e nimic întâmplător în faptul că întrebările de acest gen sunt considerate sau etichetate drept „metafizice”, căci ele ne trimit dincolo de lumea naturală sau dincolo de „fizică”. Adică dincolo de obiectele și făpturile cu care ne întâlnim în experiențele noastre cotidiene sau care ne sunt familiare în imaginație, oricât ar fi ea de debordantă. Privite de departe, în treacăt și fără a avea răbdarea de a le urmări în traseul lor sinuos și enigmatic prin istoria gândirii umane, aceste întrebări par stranii, extrem de aride și născocite din dorința nebunească de a despica firul în patru sau, poate, din plictiseală. Nimic mai inutil decât să-ți bați mintea cu așa ceva, ne-am putea gândi privind pieziș aceste întrebări. Și totuși, pentru cel care se apropie de ele cu lupa gândirii atente și cu lentoarea unei broaște țestoase, cele trei întrebări se dezvăluie, în toată măreția lor, ca adevărate probleme fundamentale pentru orice ființă gânditoare, preocupată de trecutul, prezentul și viitorul său.
Dar care sunt aceste întrebări pe care le-am caracterizat până acum pe ocolite, evitând să le numim? Ei bine, prima dintre ele este așa-numita „întrebare fundamentală a metafizicii”, cum a înnobilat-o Martin Heidegger, încercând să fixeze, definitiv, importanța ei covârșitoare, cea care cere un temei pentru existența lumii în totalitatea ei: de ce există ceva mai degrabă decât nimic? Dacă ne uităm în jur, e limpede că există ceva: lumea, natura sau universul există. Ba chiar știm că au existat și în trecut și vor continua, probabil, să existe și în viitor. Dar de ce există când ar fi putut, foarte bine, să nu existe? Cea de-a doua întrebare de care ne vom ocupa ne întoarce de la totalitatea lumii la ceea ce este foarte mărunt, aproape inobservabil în raport cu lumea, dar care este, pentru fiecare dintre noi, cel mai prețios lucru, adică experiența lăuntrică, personală a continuității în timp: de ce ne păstrăm identitatea cu noi înșine de-a lungul timpului? Cu toții credem, dacă e să ne gândim puțin, că suntem identici cu noi înșine de la o zi la alta, de la un an la altul, indiferent de ce se întâmplă cu noi sau de cât de mult ne schimbăm. Dar de ce credem asta? Sau, mai bine spus, pe ce s-ar putea baza această convingere intimă pe care o avem despre identitatea noastră personală de-a lungul timpului? În sfârșit, cea de-a treia întrebare pe care o vom cerceta în paginile care urmează ne silește, oarecum, să punem în legătură cele două întrebări anterioare, căci ea ne cere să ne gândim direct la ceea ce numim, îndeobște, realitate: este lumea în care trăim cu adevărat reală, sau este o iluzie, un vis? De regulă, noi credem că este reală, stabilă și sigură. Dar de ce credem asta? Sunt, oare, îndeajuns de solide informațiile pe care ni le oferă simțurile pentru a fi convinși că lumea este cu adevărat reală? Și visele sunt, uneori, foarte vii și chinuitor sau minunat de reale, dar cum am putea ști că visăm dacă nu ne-am trezi niciodată dintr-un asemenea vis?
Dacă le privim îndeaproape, toate cele trei întrebări de mai sus par să fie, într-un fel, întrebări pe care le punem dinăuntrul lumii, dinăuntrul istoriei noastre personale și dinăuntrul a ceea ce considerăm a fi real, dar la care încercăm să găsim răspunsuri din afară, sau ca și cum am putea să ne situăm în afara lumii, a istoriei noastre personale și a realității. Asimetria este evidentă. Un sceptic ar putea să adauge, chiar, că atâta vreme cât vom fi înăuntrul lumii, nu vom putea să găsim răspunsuri perfecte la astfel de întrebări. „Și cu asta, basta”, ar putea conchide superior, scepticul nostru, „trebuie să lăsăm deoparte astfel de întrebări o dată pentru totdeauna!” Pentru că ele marchează limita capacității noastre de înțelegere, cum sugera la un moment dat Robert Nozick, sau poate limita întrebărilor cu sens pe care le putem pune, în genere.
Cartea Trei istorii metafizice pentru insomniaci poate fi achiziționată de la: