Mă opresc să-mi aprind încă o țigară și să caut prin rucsacul ticsit de haine agenda pe care mi-am notat indicațiile – cum ajung la autogară, de pildă. Reușesc să răstorn în praful din drum vreo două bluze care fuseseră îndesate la repezeală înăuntru. Le privesc puțin nedumerită… unde naiba o să reușesc să port așa ceva? Plasă, curele și piele eco? Le-am cărat cu mine degeaba. Aici, oamenii par desprinși din tablouri vechi, de cel puțin o sută de ani, sau din romanele lui Rebreanu. Nu cred ca satul V. să aibă nici măcar discotecă. Nu mai fusesem la discotecă de când aveam 12 ani, dintr-o vară la mare. Cu Dora, evident. În ultimii ani am ieșit doar în cluburi. Și, chiar dacă ar fi discotecă în V., îmi imaginez că ar fi numai cu playlist de manele, așa că mai bine nu.
La fundul rucsacului sunt și câteva romane cu vampiri și două horror-uri cu strigoi. Dora îmi arătase poze din V. Nu pot să spun că erau neinteresante… ba chiar dimpotrivă. Totul arăta foarte întunecat. Aveau patru cimitire, iar eu căpătasem o fascinație pentru așa ceva. Mă și vedeam citind în cimitir, până ce se întunecă, iar apoi un portar mă închide acolo și trebuie să aștept dimineața ca să pot ieși, așa cum pățise la un moment dat M. din Sânge satanic. Satul mai avea dealuri, păduri, locuri necălcate de picior de om, ba chiar și o casă bântuită. Dora mi-a spus povestea ei, pe scurt: fusese locuită de o contesă, Aneke, jumătate româncă, jumătate unguroaică, despre a cărei frumusețe se dusese vestea. Refuzase să se mărite cu cel pe care i-l alesese familia. După întâmplarea asta, se izolase și se spunea că în încăperile uriașe ale castelului, din care astăzi mai rămăseseră doar ruinele, făcea tot soiul de vrăji. Sătenii se îmbolnăveau și mureau, femeile nu mai puteau rămâne însărcinate. Animalele mureau și ele. Asta până într-o zi, când oamenii din sat au scos-o cu forța din castel și au ucis-o în pădure, ca răzbunare pentru că le fusese piază rea. La mulți ani după moartea ei, oamenii spuneau că începuseră să-i vadă fantoma într-o căsuță simplă, din piatră și ciment, aflată lângă ruinele castelului. Duseseră vorba mai departe că era o casă bântuită. „E la o aruncătură de băț de casa lui Mathilde, unde o să stai mătăluță. Phii, ce te invidiez!“, m-a informat Dora.
Mă imaginam citind cărți în această casă părăsită, înfiorându-mă la adieri de vânt, la o ușă ce scârțâie sau la zgomote ciudate care par a veni din pivniță… Și multă, multă hoinăreală. Cred că fotografiile fuseseră chestia decisivă care mă convinsese să-i dau o șansă vacanței în satul V.
Mă așteptam să nu fiu controlată strict de către Mathilde și Johan, mizând în special pe faptul că nu-mi erau rude apropiate. La orice mic semnal că aveau de gând să-mi încalce libertatea, urma să plec înapoi la București. Fără să stau pe gânduri.
Da, asta e: din păcate, agenda mi-am uitat-o acasă.
Diminețile în care nu apucam să beau cafeaua făcută de Răzvan se prelungeau întotdeauna în prânzuri și după-amiezi împrăștiate, haotice, în care nu-mi mergea deloc bine. La școală făceam tot felul de tâmpenii. Nu reușeam să răspund la ore, mă împiedicam de colțul ridicat al linoleum-ului de pe culoar în timp ce ieșeam la tablă, cădeam pe scări, îmi uitam rucsacul în bibliotecă etc. Acum, de pildă, nu reținusem cum se cheamă străzile pe care trebuia să merg până la autogară.
N-am ce face, n-am altă variantă, trebuie să socializez. Sting țigara și abordez un om între două vârste, încărcat cu multe pungi pe care scrie Mega Image. Îmi arată direcția și chiar mă însoțește până în capătul străzii. Mă întreabă dacă sunt de prin partea locului. Îmi place accentul oamenilor de aici.
Pe străzi sunt copii mulți, unii cu ghiozdane în spate, alții cu sacoșe, unii venind de la școală, alții trimiși de părinți după cumpărături, probabil. Ajung la microbuz chiar în momentul în care e cât pe ce să o ia din loc, spre satul V. Îmi croiesc cu greu drum pe culoarul înțesat de papornițe, de tot felul de genți. În capătul microbuzului e ceva mai liber și chiar am loc să mă țin de bară. Nu e niciun copil printre călători și asta mi se pare un pic ciudat, mai ales după invazia de puștime care alerga prin orășelul pe care acum îl lăsam în urmă.
Drumul spre V. a fost de vis. Oricâte fotografii mi-ar fi arătat mama, niciuna nu se compara cu ce vedeam acum pe viu. Dealuri care se ridicau unul în prelungirea altuia, căsuțe așezate pe vârf, animale care pășteau atât de liniștite… Nu mă speriaseră niciodată liniștea și singurătatea. Îmi plăcea mult să meditez. Mai ales în perioadele în care eram îndrăgostită. Mă izolam cu patimă, căutam un loc cât mai pustiu, mai departe de zarva orașului, și acolo vorbeam cu mine în minte, analizam fiecare reacție, fiecare cuvânt. Îmi plăcea și să visez. Vacanța se arăta interesantă din punctul ăsta de vedere. Pe de altă parte, știam că îmi va fi groaznic de dor de Răzvan. Mă consolam însă cu gândul că-l pot suna pe mobil ori de câte ori vreau. Îmi promisese că, dacă scapă din turneul cu trupa, va da o fugă până aici, să petrecem împreună câteva zile. Firește, ai mei nu aveau de ce să bănuiască nimic. Gândul că el vine în secret și vom putea face tot ce ne trece prin cap, departe de supravegherea Dorei sau a tatălui meu, mă înfiora teribil. Mă gândeam să-l sun imediat cum ajung și să-l bat la cap să vină cât mai repede.
Cartea Ultima vrăjitoare din Transilvania vol.1 – Contesa Aneke poate fi achiziționată de la: