Anul 1937 a început, de fapt, de la sfârșitul anului 1934. Mai bine zis, de la 1 decembrie 1934.
La ora 4 dimineața, s-a auzit soneria pătrunzătoare a telefonului. Soțul meu, Pavel Vasilievici Aksionov, membru al biroului Comitetului Regional de partid din Tatarstan, era în delegație. Din camera lor, se auzea respirația liniștită a copiilor care dormeau.
– Veniți la 6 dimineața la Comitetul Regional. Camera 38. Mi se ordona mie, unui membru de partid.
– E război?
Dar a închis. De fapt, și așa era clar că se întâmplase ceva rău.
Fără să mai trezesc pe cineva, am ieșit fuga din casă cu multă vreme înainte să înceapă să circule transportul în comun. Îmi aduc bine aminte fulgii moi de zăpadă care cădeau fără zgomot și ușurința ciudată cu care mergeam.
Nu voi folosi cuvinte mari, dar, pentru a respecta adevărul, trebuie să spun că dacă mi s-ar fi ordonat în noaptea aceea, în zorii aceștia acoperiți de zăpadă, să mor pentru partid nu o dată, ci de trei ori, aș fi făcut asta fără cea mai mică ezitare. Nu aveam nici cea mai mică umbră de îndoială în justețea liniei partidului. Numai pe Stalin nu puteam să-l idolatrizez (ce să spun, instinctiv!), așa cum era pe atunci la modă. De fapt, sentimentul acesta de prudență față de el îl ascundeam cu grijă chiar și față de mine.
Pe coridoarele Comitetului Regional se înghesuiau deja vreo patruzeci de comuniști, activiști pe probleme științifice. Toți oameni cunoscuți, colegi de serviciu. Sculați în toiul nopții, toți păreau palizi, tăcuți. Îl așteptau pe secretarul Comitetului Regional, Lepa.
– Ce s-a întâmplat?
– Cum? Nu știți? A fost omorât Kirov…
Lepa, un leton cam flegmatic, mereu implacabil și cu gânduri greu de descifrat, membru de partid din anul 1913, nu era în apele sale. Mesajul lui a durat numai cinci minute. Se pare că nici el nu știa nimic despre circumstanțele crimei. Repeta numai ceea ce se spunea în comunicatul oficial. Fusesem chemați doar pentru a fi trimiși prin întreprinderi. Trebuia să adresăm scurte mesaje la adunările muncitorilor.
Eu am primit fabrica de țesături din Zarecie, raionul uzinelor din Kazan. Când stăteam pe sacii cu bumbac, chiar în atelier, repetam conștiincioasă cuvintele lui Lepa, dar gândurile, într-un haos confuz, îmi zburau departe.
Când m-am întors în oraș, am intrat să beau un ceai la cantina Comitetului Regional. Alături se mine s-a nimerit să fie Evstafiev, directorul Institutului de Marxism. Era un om simplu, bun, un vechi proletar din Rostov, membru de partid cu stagiu de dinainte de Octombrie. Eram prietenă cu el, în pofida diferenței de vârstă de aproape douăzeci și cinci de ani, când ne întâlneam mereu discutam cu interes. Acum bea ceaiul în tăcere, fără să privească spre mine. Apoi s-a uitat în jur, s-a aplecat spre urechea mea și, cu o voce oarecum ciudată, străină, la auzul căreia în sinea mea am avut presentimentul unei mari nenorociri, a spus:
– Și doar criminalul e un comunist…
Cartea Destin în bătaia vântului poate fi achiziționată de la: