Fără să se mai sinchisească de mine, s-a întors spre monitor. Înainte să plec, am trecut din nou prin debara ca să-mi iau geanta. Eram pe pilot automat, pe jumătate năucă. Am luat metroul și m-am prăbușit pe o banchetă. Ce dăduse peste mine? Eram angajată pe un post de care habar n-aveam, fără să fi făcut nimic și, mai ales, fără să-l vreau. Nu aveam chef să muncesc. Și-apoi, ambianța era putredă, nimeni nu râdea în locul acela. Acel Bertrand nici măcar nu-mi ceruse părerea. La urma urmei, nu semnasem nimic, nu mă obliga nimeni să mă întorc acolo luni. Tipul doar n-o să vină după mine acasă să mă oblige să muncesc. Planurile mele de călătorie se risipeau… Doar dacă nu profitam de ocazie ca să strâng ceva bani și să hoinăresc cu rucsacul în spate mai mult timp decât prevăzusem, peste câteva luni, după ce voi fi demisionat. Cine m-ar putea împiedica? Nimeni. Nici nu se punea problema ca părinții mei să-mi plătească turul lumii, cheltuiseră deja destul cu studiile mele, nu voiam să mai trăiesc mult timp pe spinarea lor. Am hotărât să mă prezint lunea următoare în biroul șefului ca să aflu măcar cu cât avea de gând să mă plătească. În realitate, slujba asta era mană cerească! M-am ridicat dintr-un salt când metroul a oprit în stația Saint-Paul și i-am împins pe ceilalți pasageri ca să ies din vagon. Am urcat câte patru trepte deodată pe scara rulantă și la ieșire am dat cu nasul de cartierul nostru general, barul El País. Ne stabiliserăm acolo tabăra de bază la foarte puțin timp după începerea studiilor. Primul avantaj era că se afla foarte aproape de școală și puteam să ajung acolo instantaneu, făcându-mi apariția și întreținând astfel legenda despre asiduitatea mea la cursuri. Apoi, acest bar rău famat avea un aspect exterior care nu inspira deloc încredere și asta ni se potrivea: râdeam că suntem în pas cu lumea, la modă. Avea o latură slinoasă, nearanjată, cu taburete de bar șchioape și un televizor deasupra tejghelei. Doar consola cu muzică de top asigura ambianța. Ne simțeam bine acolo. Patronul și barmanul ne îndrăgiseră; poveștile noastre, portofelele pline cu mărunțiș, fuga noastră ca să prindem ultimul autobuz îi făceau să râdă. Barul acesta era o extensie a propriilor noastre apartamente și gașca noastră făcea parte din mobilier. M-am lipit de geam și m-am strâmbat la toată lumea înainte să împing ușa, entuziasmată.
– Fiesta tot weekendul! am răcnit cu mâinile în aer.
– De parcă ar fi vreo noutate, mi-a răspuns Alice de la înălțimea taburetului ei.
Râzând ca o nebună, am sărit de gâtul surorii mele și am strâns-o la piept. Ea s-a prins de tejgheaua barului, ca să nu cădem amândouă pe pardoseală.
– Mi-am găsit o slujbă! i-am urlat în ureche.
Ea m-a împins și s-a uitat la mine, cu ochii ieșiți din orbite, ca lupul din desenele animate ale lui Tex Avery.
– Dar ce, îți căutai o slujbă?
– Nu! Totuși am găsit-o!
– Promițător!
Toată lumea s-a năpustit spre mine. Mica noastră gașcă se formase în acei ultimi ani. Mai întâi datorită lui Alice, de când se îndrăgostise de Cédric: ea era la istorie, el la filologie, le era dat să se întâlnească, la fel de calmi, de timizi și de echilibrați amândoi. În ceea ce mă privește, după ce am luat bacul, la un an după sora mea, am optat pentru confortul unei școli de comerț ale cărei cursuri se țineau trei sferturi în engleză. În primul an, l-am cunoscut pe Adrien, aterizat acolo după câțiva ani de facultate eșuați. Nici vorbă de vreo poveste de dragoste între noi, ci mai degrabă de chefuri, râsete, nopți albe și cursuri ratate. De pe o zi pe alta, el se aranjase; la colțul unei străzi, își găsise iubirea, în persoana lui Jeanne, vânzătoare și mamă singură. Preluase totul de la ea: piercingul din limbă, firea energică și pe Emma, fiica ei în vârstă de un an, fără să-și piardă niciun pic din umorul (grosolan) și pasiunea nemăsurată pentru petreceri. Nici apariția lui Marc nu scăzuse numărul chefurilor noastre. Alice și Cédric îl întâlniseră la facultate. Studia istoria artei, sau mai precis acolo era înscris. În general, se ducea când avea chef, întotdeauna cu mâinile în buzunare și fără să-și ia notițe. În orice caz, dacă avea nevoie de ajutor, exista, după spusele surorii mele, o armată de admiratoare înfocate gata să-i ofere cursuri particulare. Aerul lui de pierde-vară visător, întârziat, un pic misterios le făcea să cadă ca muștele. Era foarte secretos în privința cuceririlor lui, dar părea destul de indiferent la efectul pe care îl producea asupra fetelor, din câte observasem, pentru că eram întotdeauna împreună amândoi. Doar în seara aceasta lipsea la apel.
Cartea Îmi pare rău, sunt așteptată poate fi achiziționată de la: