Annemarie își aranjă mai bine în spate rucsacul voluminos, ca să echilibreze balansul manualelor.
– Ești gata? zise ea privindu-și prietena.
– Nu, răspunse Ellen râzând. Știi că n-am cum să câștig, am picioare mai scurte. Nu putem merge pur și simplu, ca niște oameni civilizați?
Ellen era o fetiță de zece ani, scundă și durdulie, spre deosebire de înăltuța și supla Annemarie.
– Trebuie să ne antrenăm pentru întrecerea de vineri – săptămâna asta sigur câștig cursa feminină.
Data trecută am ieșit a doua, iar de atunci m-am antrenat în fiecare zi. Haide, Ellen, stărui Annemarie, măsurând distanța până la următorul colț al străzii din Copenhaga. Te rog!
Ellen șovăi, dădu din cap și își puse și ea rucsacul pe umeri.
– Of, fie. Gata.
– Start! strigă Annemarie.
Cele două fete începură să alerge de-a lungul trotuarului. Părul blond-argintiu al lui Annemarie flutura în urma ei, în timp ce lui Ellen îi săltau pe umeri cozile brune.
– Așteptați-mă și pe mine! strigă micuța Kirsti, rămasă în urmă.
Însă cele două fete mai mari nu o băgară în seamă.
Annemarie a depășit-o imediat pe Ellen, deși i se dezlegă șiretul de la un pantof în timp ce alerga pe strada Østerbrogade, pe lângă magazinașele și cafenelele din cartierul în care locuia, situat în partea de nord-est a Copenhagăi. A trecut râzând pe lângă o bătrână doamnă îmbrăcată în negru, care ducea o plasă de cumpărături. O altă doamnă, mai tânără, care plimba un copil în cărucior, s-a dat la o parte ca să-i facă loc. Colțul era chiar în față.
Annemarie ridică privirea, gâfâind, imediat ce ajunse la colț. Se opri din râs. Inima parcă încetase să-i bată.
– Halte! ordonă soldatul pe un ton aspru.
Pe cât era de familiar acest cuvânt german, pe atât era de înfricoșător. Annemarie îl auzise de nenumărate ori până atunci, dar niciodată nu-i mai fusese adresat ei în mod direct.
În spatele ei, Ellen încetini și se opri. Rămasă mult în urmă, Kirsti înainta cu greu, îmbufnată că nu o așteptaseră și pe ea.
Annemarie se uită în sus. Erau doi. Asta însemna două căști, două perechi de ochi reci care o priveau cu duritate și patru bocanci înalți și bine lustruiți, înfipți în trotuar, și care îi blocau drumul spre casă.
Și mai însemna două arme, pe care soldații le țineau strâns. Întâi se uită la arme. Apoi, într-un final, se uită la chipul soldatului care îi ordonase să se oprească.
– De ce alergi? întrebă vocea aspră.
Daneza lui scârțâia. „Trei ani”, gândi Annemarie cu dispreț. „De trei ani sunt la noi în țară și încă nu ne vorbesc limba.”
– Mă luasem la întrecere cu prietena mea, răspunse ea politicos. În fiecare vineri, la noi în școală, se organizează concursuri și vreau să mă prezint bine, așa că…
Vocea i se stinse, lăsând fraza neterminată. „Nu vorbi prea mult”, își spuse. „Răspunde-le și atât.”
Aruncă o privire în urmă. Ellen stătea încremenită pe trotuar, câțiva metri mai în spate. Kirsti, și mai în spate, încă îmbufnată, se apropia încet de colțul străzii. În apropiere, o femeie care se oprise în pragul unui magazin se uita înspre ei, fără să zică nimic.
Unul dintre soldați, cel mai înalt, se îndreptă spre Annemarie. Își dădu seama că el e cel pe care ea și cu Ellen îl porecliseră în taină „Girafa”, din cauza înălțimii și a gâtului lung care ieșea din gulerul bățos. El și colegul lui stăteau mereu în colțul ăla.
Îi împunse rucsacul cu patul armei. Annemarie tremura.
– Ce ai aici? întrebă el cu o voce răsunătoare.
Annemarie îl surprinse cu coada ochiului pe vânzătorul care se retrase încet din cadrul ușii, până când se făcu nevăzut.
– Manuale, răspunse ea hotărât.
– Ești o elevă silitoare?
I se părea că-i vorbește pe un ton batjocoritor.
– Da.
– Cum te numești?
– Annemarie Johansen.
– Și prietena ta e o elevă silitoare? zise uitându-se pe deasupra ei, la Ellen, care rămase țintuită locului.
Annemarie întoarse și ea capul, iar Ellen, de obicei îmbujorată, acum pălise, iar ochii ei negri erau larg deschiși.
Dădu din cap în semn că da.
– E mai bună decât mine, zise Annemarie.
– Cum o cheamă?
– Ellen.
Cartea Numără stelele poate fi achiziționată de la: