Povestea detronării lui Anastasio Somoza în timpul revoluției din Nicaragua din 1979 este în mare parte similară. În 1972, un cutremur cu magnitudinea de 6,2 a lovit capitala Managua, ucigând aproximativ 5000 de oameni și obligând aproximativ 250000 de oameni fără adăpost să se refugieze în tabere. Somoza și acoliții lui au profitat de ajutoarele pentru dezastru, dar nu au făcut nimic pentru a-i reloca pe numeroșii oameni rămași fără adăpost care se strânseseră în taberele de refugiați din capitală. Aceste tabere au devenit locuri de organizare pentru activiștii care, în cele din urmă, au pus capăt domniei lui Somoza.
Nu toți autocrații fac greșeala de a ignora dezastrele sau de a ignora crearea taberelor de refugiați. Să ne gândim la cazul Myanmarului din 2008. Than Shwe este liderul militar din Myanmar (actuala denumire a Birmaniei). Deși a fost descris ca un om obișnuit, Shwe a înțeles fundamentele rămânerii la putere. Pe 2 mai 2008, un ciclon enorm, Nargis, a măturat Delta Irrawady din sudul Myanmarului, creând haos. Locuitorii deltei, mulți dintre ei pescari și agricultori săraci, nu au primit nici o avertizare despre furtuna iminentă. Furtuna a distrus orașe și sate întregi. Informațiile oficiale cu privire la pierderile de vieți omenești indică 138000 de oameni, deși alte estimări sugerează că ar putea ajunge chiar și la 500000.
Nimeni nu îl poate învinovăți pe Than Shwe pentru furtună sau pentru vulnerabilitatea satelor joase în fața inundațiilor furtunii. Cu toate acestea, regimul militar din Myanmar nu a oferit nici o avertizare și nu a făcut nimic pentru a-i ajuta pe supraviețuitori, iar pentru asta pot fi învinovățiți. Într-adevăr, ce au făcut ei a fost mai rău decât nimic: au împiedicat activ livrarea ajutoarelor. Mulți oameni din Yangon, cel mai mare oraș din sudul Myanmarului, el însuși afectat masiv de furtună, au încercat să îi ajute pe cei din deltă. Nu li s-a permis. Micii oameni de afaceri și negustori au fost obligați să transporte pe ascuns mici cantități de hrană în ce mai rămăsese din acele orașe și sate.
Comunitatea internațională s-a organizat pentru a oferi asistență. În timp ce zeci de mii, poate sute de mii de oameni mureau de foame și sete în urma furtunii, vapoare pline cu provizii și ajutoare staționau de-a lungul coastei. Junta militară a refuzat să permită desfășurarea acțiunilor de ajutorare. Vizele erau aproape imposibil de obținut. Informațiile erau extrem de puține. Guvernul solicita ajutor, dar cerea ca acesta să fie sub forma asistenței bilaterale la nivel guvernamental. De fapt, ce spunea Than Shwe era „trimiteți bani lichizi, dar nu aveți voie să intreați”.
La o săptămână de la dezastru, armata a început să intre în satele și orașele din deltă. Dar nu pentru a da o mână de ajutor, ci pentru a-i dispersa pe supraviețuitorii care se adunaseră în școli și temple. Chiar dacă numărul lor depășea rareori câteva sute, supraviețuitorii erau dați afară din adăposturile lor, supându-li-se să se întoarcă acasă. Nu avea importanță faptul că, în majoritatea cazurilor, întregul sat fusese distrus și că nu aveau hrană, apă, haine sau adăposturi. Într-adevăr, un raport menționează:
Supraviețuitorii au fost suiți în bărci și feriboturi și duși înapoi în satele distruse din care fugiseră de curând. În unele zone, înlăturarea lor s-a întâmplat rapid: cum starea de urgență se încheiase acum în mod oficial, autoritățile voiau ca oamenii să se întoarcă în satele lor până pe 2 iunie, când era programat să înceapă noul trimestru școlar. Dar supraviețuitorii habar n-aveau ce-i aștepta la întoarcere; mai rămăsese ceva din locurile pe care înainte le numeau acasă? Și cum aveau să se descurce acolo cu hrana și apa?
Guvernul nici măcar nu a încercat să răspundă la aceste întrebări.
În documentarul PBS Eyes of the Storm se vede cum un general în vârstă din Myanmar se adresează supraviețuitorilor. Înfometați și lipsiți de mijloace, aceștia îi cer o mână de orez. Generalul le spune că acum el se află acolo (dar totuși nu are nici o intenție de a-i ajuta) și că ei trebuie să se întoarcă în satul lor și „să muncească din greu”. În timp ce armata acapara (și vindea pe piața neagră) puținele provizii și ajutoare cărora li se permisese să intre în țară, oamenilor li se spunea că pot mânca broaște. De fapt, guvernul le spunea acestor supraviețuitori să plece și să moară în liniște: extrem de inuman, dar o bună politică de coaliție restrânsă. Morții nu pot protesta.
Cartea Manualul dictatorului poate fi achiziționată de la: