Se ridică și se întinse, dezmorțindu-și oasele, apoi se puse în mișcare și bătu în ușa carlingii. Aceasta se deschise și el își vârî capul înăuntru. Francesca auzi murmurul unei conversații și râsete.
Când se întoarse, Phillipo zâmbea larg, radios.
– Piloții spun că totul e OK, senhora!
Francesca îi mulțumi bodyguardului, se lăsă din nou pe spate în scaun și trase aer în piept. Temerile ei fuseseră prostești. Perspectiva de a se elibera din râșnița propriei minți după doi ani de muncă istovitoare o făcuse să nu mai aibă astâmpăr. Proiectul o consumase, îi absorbise orele zilelor și ale nopților și îi distrusese viața socială. Privirea îi căzu pe divanul ce se întindea de-a lungul peretelui din spate al cabinei și rezistă impulsului de a verifica dacă servieta ei metalică era încă în siguranță, în spațiul dintre pernele acestuia. Îi plăcea s-o considere un revers al cutiei Pandorei. În locul relelor, avea să răspândească în jur numai lucruri bune, imediat ce avea să fie deschisă. Descoperirea ei avea să aducă sănătate și prosperitate pentru milioane de oameni, iar planeta n-avea să mai fie niciodată aceeași.
Phillipo îi întinse Francescăi o sticlă cu suc rece, de portocale. Îi mulțumi, gândindu-se că ajunsese să-l considere pe placul ei la scurt timp după ce îl cunoscuse. Cu costumul lui maro șifonat, cu părul rărit și încărunțit, cu mustața subțire și cu ochelarii rotunzi, Phillipo ar fi putut trece ca un academician distrat. N-avea de unde să știe că el petrecuse ani întregi exersându-și aparența de timiditate și de stângăcie. Cultivat cu grijă, talentul șau de a se confunda cu mediul înconjurător, ca un tapet decolorat, îl adusese pe un loc de frunte printre agenții sub acoperire ai serviciului secret brazilian.
Rodrigues fusese ales de tatăl ei. La început, Francesca se împotrivise insistențelor lui de a fi însoțită de un bodyguard. Era mult prea înaintată în vârstă pentru a mai avea nevoie de dădacă. Se declarase de acord după ce văzuse că tatăl său era sincer îngrijorat în privința ei. Dar bănuia că părintele își făcea griji mai degrabă în privința chipeșilor vânători de zestre decât pentru siguranța ei.
Francesca ar fi atras atenția bărbaților chiar și fără averea familiei sale. Într-un ținut al părului negru și al pielii de culoarea fumului, ea ieșea în evidență. Ochii ei migdalați, de un albastru-închis, genele lungi și gura aproape perfectă erau moștenirea lăsată de bunicul japonez. Bunica nemțoaică îi încredințase părul castaniu-deschis, gena staturii înalte și încăpățânarea teutonică a maxilarului delicat sculptat. Ea decisese cu multă vreme în urmă că silueta sa frumos proporționată avea ceva de-a face cu traiul în Brazilia. Braziliencele păreau să aibă trupuri croite special pentru samba, dansul lor național. Francesca îmbunătățise modelul natural prin intermediul multor ore petrecute în sala de gimnastică, unde se ducea pentru a se elibera de stresul muncii.
Bunicul ei era un diplomat mărunt atunci când Imperiul Japonez își găsise sfârșitul sub norii gemeni, în formă de ciupercă. Rămăsese în Brazilia, se căsătorise cu fiica ambasadorului celui de-al Treilea Reich, rămas fără slujbă în același mod, devenise cetățean brazilian și se întorsese la prima lui dragoste, grădinăritul. Își mutase familia la Sao Paolo, unde compania lui specializată în peisagistică se pusese în slujba celor bogați și puternici. Își crease legături strânse cu personalități influente, având funcții guvernamentale și militare. Fiul său, tatăl Francescăi, folosise aceste relații pentru a ajunge, fără efort, într-o poziție sus-pusă din Ministerul Comerțului. Mama ei studiase ingineria cu rezultate strălucite, dar își lăsase deoparte cariera universitară pentru a deveni soție și mamă. Nu-și regretase niciodată decizia, cel puțin nu pe față, dar era încântată fiindcă Francesca alesese să calce pe urmele ei academice.
Tatăl ei sugerase să folosească avionul lui directorial pentru a ajunge la New York, undea avea programate întâlniri cu oficialități de la Națiunile Unite înainte de a se îmbarca pe o aeronavă comercială cu destinația Cairo. Francesca era încântată să se întoarcă în State, fie și numai pentru o scurtă vizită, și își dorea să poată îndemna avionul să zboare mai repede. Anii pe care îi petrecuse făcându-și studiile tehnice la Stanford University din California aveau să reprezinte întotdeauna o amintire plăcută. Se uită pe geam și realiză că nu avea idee unde se aflau. De când plecaseră din Sao Paulo, piloții nu dăduseră nici un raport cu privire la deplasarea avionului. Își ceru scuze față de Philippo, apoi se duse întins să-și strecoare capul pe ușa carlingii.
Cartea Aurul albastru poate fi achiziționată de la: