Cu siguranță că problemele alegoriei nu se pot rezolva în câteva pagini, iar o discuție rămâne oricând deschisă. Pledoaria mea este oarecum subiectivă întrucât am încercat să realizez o reabilitare a acestei noțiuni care nu este atât de simplă pe cât ar lăsa-o să se înțeleagă dicționarele și esteticile moderne.
Iar acest lucru este demonstrat și de evoluția termenului și a percepției asupra sa din Antichitate până în Evul Mediu, evoluție de care mă voi ocupa în capitolul următor.
Am plecat, în secțiunea anterioară, de la ideea că alegoria este o figură a limbajului ce servește la exprimarea unei gândiri și constă într-o propoziție cu dublu sens – un sens literar și unul figurat – prin care este exprimată o gândire, o noțiune, o idee abstractă și generală, în haina alteia, capabilă să o facă mai sensibilă, mai inteligibilă decât dacă ar fi fost exprimată direct.
Aceasta este definiția clasică, proprie literaturii, deoarece în domeniul artelor vizuale alegoria este o imagine ce întruchipează, prin personificare, dar și cu ajutorul unor atribute cu caracter simbolic, o idee morală.
Boris Tomasevski vorbește de convenționalitate în ceea ce privește acest termen întrucât el presupune o relație deja cunoscută între două fenomene confruntate. Toate definițiile accentuează și din punct de vedere istoric existența a două planuri: planul semnificației și planul expresiei. Alegoria este un sistem de relații ce se stabilește între două lumi aflate într-o aparentă contradicție. Alegoria presupune că în ceea ce privește textul literar, narativ, descriptiv, dialogic, se stabilește o relație între aspectul imediat și literal al acestui text și un alt aspect care ține de semnificația morală, psihologică sau teologică pe care o ascunde, aparent, textul. Putem lua ca exemplu convenția literară a fabulei care este o alegorie, deoarece, vorbind de un lucru, ea se referă la altceva. Printr-un abuz de termeni vedem alegorie și în reprezentarea plastică a unei idei abstracte cu toate că în realitate e vorba de un simbol (Justiția, reprezentată printr-o femeie legată la ochi este o personificare simbolică. Ar trebui ca Justiția să se miște, să intre într-o poveste pentru a fi alegorie).
Vorbim astăzi de câteva tipuri de alegorii, tradițional recunoscute ca atare: alegoria morală, alegoria metafizică și alegoria teologică.
Prima, cea morală, vorbește despre destinul uman și relația lui cu sistemul de Vicii și Virtuți. Un exemplu în acest sens este alegoria corabiei care conotează sensurile condiției umane. Furtuna care surprinde corabia este semnul agitației politice, a vremurilor tulburi, curenții contrari sunt părțile opozante. Când corabia este condusă de niște nebuni, ea conotează degringolada în care se află oamenii la un moment dat. Se atașează aici și câteva leitmotive: fortuna labilis, carpe diem, vanitas vanitatum.
Al doilea tip de alegorie are implicații filosofice deoarece stabilește o relație între lumea sensibilă și cea a ideilor. Astfel, este alegoria peșterii la Platon.
Alegoria teologică vorbește despre doctrina celor patru sensuri ce devin un principiu de citire a textelor sacre.
Dincolo de aceste clasificări rămâne faptul că alegoria se situează între mitologie și simbol, preluând de la ambele anumite caracteristici sau făcând trecerea de la o gândire mitică la una simbolică.
Astfel, ne putem întreba când intervine alegoria pe drumul de la mitul antic la simbolul modern? Știm că mitul este etapa primă, neprelucrată, a unei istorii sacre, că mitul conține un adevăr real, vizibil, o realitate care capătă existență prin anumite ceremonialuri. Alegoria este o etapă secundară, interpretativă, în care zeii și eroii se transformă în abstracțiuni, ea însuflețește conceptele transformându-le în istorii, în narațiuni sau imagini cu caracter general și noțional.
Alegoria, consideră mitologii, presupune o desacralizare. Procesul este decelabil încă din perioada elenistică atunci când mitul se raționalizează, se teoretizează în alegorii.
Cercetătorii istoriei religiilor par însă să încline spre a sugera că de fapt alegoria și simbolul par a se revendica de la mit, de la gândirea mitică ale cărei trasee, scheme, procese de semnificare le repetă fiecare pe direcția sa: alegoria ilustrând vechile mituri, traducându-le în mod convențional și destul de ușor de interpretat, pentru un cunoscător, în timp ce simbolul se raportează la semnificantul mitologic într-un mod mai puțin direct, speculând nu semnificația directă, deși ascunsă prin poveste, ca în alegorie, ci semnificația secundă, epifanică, cum s-ar exprima Gilbert Durand.
Vera Călin susține această idee în lucrarea sa sugerând faptul că „alegoria a salvat miturile de distrugere, acordând personajelor mitice sensuri, atitudini etice pe care mentalitatea primitivă nu le putea imagina„. Semnificația alegorică își adaugă propriile straturi la cea mitică.
Istoria evoluției alegoriei pare a susține această idee. Trebuie spus însă aici că aceeași evoluție ne pune în fața a două direcții de cercetare: este vorba de o direcție care face din alegorie un procedeu de interpretare (interpretările alegorice acreditate de retorica Antichității latine) și o direcție care vorbește de continuarea, preluarea unor scheme mitologice ce se traduc în sensuri noi în perioada creștinismului timpuriu și a Evului Mediu. E adevărat și faptul că literatura și scolastica medievală au încercat să le asimileze pe ambele, dar cele două direcții presupun o abordare complexă a problemelor și formelor alegoriei, mai ales în perioada goticului, ea însăși o perioadă de sinteză culturală.
Preocuparea pentru alegorie ca formă de exprimare retorică, dar și metodă de interpretare și transmitere a noii religii, creștinismul, se regăsește încă din Antichitatea Târzie. În Antichitatea latină, înainte de secolul al V-lea, considerat secolul înfrângerii păgânismului, tradiția interpretării alegorice se atașa unei discipline la modă: Retorica. Este o perioadă când clasicii mitologiei sunt încă puncte de reper, când zeii panteonului greco-latin sunt încă venerați, dar și când conviețuiesc în noile religii, asemenea creștinismului, dar și cultele din Asia Mică și Egipt. Toate aceste culte adaptează sau resping elementele păgâne prin intermediul unui procedeu numit allegoresis, studiul sau interpretarea alegorică.
Cartea Granițele alegoriei medievale poate fi achiziționată de la: