În mod surprinzător, în anul al treilea abia dacă mai reușea să prindă un loc în echipă. Antrenorii spuneau că pierduse în greutate, iar acelora dintre ei care aveau mai mult spirit de observație li se părea că nu mai era nici la fel de înalt ca pe vremuri. Nu mai reușea nici un touchdown – adevărul este că îl păstrau în echipă mai ales în speranța că reputația sa covârșitoare era în stare să terorizeze și să dezorganizeze echipa de la Yale.
În ultimul an nu mai reuși nici așa să intre în echipă. Se făcuse atât de mic și de plăpând, încât într‑o bună zi niște studenți din anul doi îl luară drept boboc, incident care îl umili îngrozitor. Ajunse cunoscut drept un soi de copil‑minune – un student în ultimul an care precis n‑avea mai mult de șaisprezece ani – și adesea îl șoca să observe cât de versați erau unii dintre colegii săi. Studiul i se părea din ce în ce mai greu – simțea că erau cursuri prea avansate pentru el. Își auzise colegii vorbind despre St. Midas’s, faimoasa școală preparatorie la care atâția dintre ei se pregătiseră pentru colegiu, și se hotărî să meargă acolo după absolvire, considerând că i s‑ar potrivi mai bine o viață la adăpost printre băieți de aceeași înălțime cu el.
După absolvire, în 1914, merse acasă în Baltimore cu diploma de la Harvard în buzunar. Hildegarde locuia acum în Italia, așa că Benjamin se duse să stea cu fiul său, Roscoe. Acolo, însă, deși în general era bine primit, descoperi că în sentimentele lui Roscoe față de el nu exista nici un pic de căldură – ba chiar era vizibilă tendința fiului său de a crede că Benjamin, care umbla aiurea prin casă ca un adolescent cu mintea în altă parte, îi cam stătea în drum. Roscoe era acum însurat și avea o poziție importantă în viața socială din Baltimore, așa că nu‑și dorea să se insinueze acolo vreun scandal legat de familia sa.
Benjamin, care nu mai era persona grata printre debutante și printre studentele mai tinere, se pomeni că nu prea mai are mare lucru de făcut în afară de a‑și petrece timpul cu vreo trei sau patru băietani de cincisprezece ani din vecini. Îi reveni în minte ideea de‑a se duce la școala St Midas’s.
– Ascultă, îi spuse el într‑o bună zi lui Roscoe, ți‑am spus de nenumărate ori că vreau să merg la școala pregătitoare.
– Păi, du‑te, atunci, replică scurt Roscoe, pe care îl dezgusta chestiunea în cauză și care ar fi preferat să evite o asemenea discuție.
– Nu pot să mă duc singur, spuse Benjamin cu un aer neajutorat. Trebuie să mă înscrii și să mă duci acolo.
– N‑am timp, declară Roscoe tăios. (Miji ochii și se uită jenat la taică‑său.) De fapt ar fi mai bine să n‑o mai ții atâta langa cu treaba asta. Ar fi mai bine să te oprești odată. Ar fi mai bine… ar fi mai bine… (se opri, făcându‑se stacojiu la față în timp ce‑și căuta cuvintele)… mai bine te‑ai întoarce și‑ai lua‑o înapoi. Treaba asta a depășit limitele unei glume. Nu mai e deloc amuzant. Tu… tu fă bine și poartă‑te cum trebuie!
Benjamin se uită la el, gata să izbucnească în plâns.
– Și încă ceva, continuă Roscoe, când sînt musafiri în casă vreau să mi te adresezi cu „unchiule”… nu cu „Roscoe”, cu „unchiule”, ai înțeles? E absurd să vezi un băiat de cincisprezece ani cum mă strigă pe numele de botez. Poate‑ar fi mai bine să mă strigi „unchiule” tot timpul, ca să‑ți intre‑n obicei.
După ce‑i aruncă tatălui său o privire aspră, Roscoe se întoarse și plecă…
La finalul acelei întrevederi, Benjamin urcă scara încet și mohorât și se opri să se privească în oglindă. Nu se mai bărbierise de trei luni, dar nu reuși să‑și depisteze pe față nimic altceva decât o brumă alburie în care nu i se părea necesar să se amestece. Când venise prima dată acasă de la Harvard, Roscoe îl abordase cu propunerea de a purta ochelari și favoriți falși lipiți pe obraji, iar în acel moment avusese senzația că urma să se repete farsa primilor ani. Dar favoriții îi dădeau mâncărimi și‑l făceau să se simtă jenat. Plînse până ce Roscoe se înduplecă în silă.
Benjamin deschise o carte cu povestiri pentru băieți, Cercetașii din Bimini Bay, și începu să citească. Dar se pomeni că‑i zboară gândul cu încăpățânare spre război. America li se alăturase aliaților în cursul lunii anterioare, iar Benjamin voia să se înroleze, dar, vai, vârsta minimă era șaisprezece ani, iar el nu arăta atât de mare. Oricum l‑ar fi descalificat și vârsta lui reală, cincizeci și șapte.
Se auzi o bătaie în ușă, apoi apăru majordomul cu o scrisoare purtând într‑un colț o impozantă inscripție oficială adresată domnului Benjamin Button. Benjamin rupse lacom plicul și citi cu încântare scrisoarea. I se aducea la cunoștință că mulți ofițeri în rezervă care luptaseră în războiul hispano‑american erau chemați înapoi în serviciul activ și înaintați în rang; era inclusă numirea lui ca general de brigadă în armata Statelor Unite, cu ordinul de a se prezenta imediat la raport.Benjamin sări în picioare fremătând de entuziasm. Asta‑și dorise. Își puse pălăria și zece minute mai târziu intră într‑un atelier de croitorie de pe Charles Street și ceru cu vocea lui ascuțită și nesigură să i se ia măsurătorile pentru o uniformă.
Cartea Strania poveste a lui Benjamin Button și alte întâmplări din epoca jazzului poate fi achiziționată de la: