În acea toamnă, cuprinsă de călduri, nimeni nu vorbea decât despre bucătarul răpit. Fiecare timp ar trebui judecat după faptele care l-au aprins. Dacă mă-ntrebi acum ce-mi amintesc de atunci, bucătarul se află pe primul loc.
Toate astea se întâmplau pe vremea lui Costas, căci una dintre cele mai mari distracții ale Porții Turcești era sa-l prostească pe câte un grec că putea să se facă principe și stăpân peste o țară valahă, la prețul modest de numai 400 pungi cu bănuți. Nimeni n-avea idee cât face o țară. Dar nu valoarea reală conta, ci acel „la prețul de numai”, care și astăzi te răscolește, anunțându-te că e vorba de-o pleașcă. Dus de nas, chilipirgiul dădea pungile, devenind pe loc stăpânul Valahiei, închipuindu-și că așă i se va depăna toată viața, cu supușii căzuți la picioare. Însă după un an apărea un alt pleșcar, cu alte 400 de pungi. Prin urmare, când am ajuns eu, Bucureștiul avusese parte de cel puțin 30 de greci, fără să mai punem la socoteală și armata rusă, ca o lua periodic spre București mătrășind orice conducător, fără să țină cont de cheltuielile pe care bietul om le făcuse. Noroc că soldățimea avea mâncărime la tălpi și nu stătea niciodată prea mult.
Turcii nu râvneau la acest tron, mulțumindu-se să-l vândă la greci și, desigur, pentru că aveau grijă să-l țină mereu ocupat, mai încasau și de la supuși alte 400 de pungi, plus cadouri, cesulețe de aur, stofe, blănuri și, în general, lucruri scumpe, care fac bine unui suflet de turc.
Grecul care stăpânea în Valahia, pe nume Costas, era un mare gurmand. Și s-a-ntâmplat ca tot pe-atunci să trăiască în București un bucătar iscusit, pe nume Silică, un țigan mărunțel, plin de ifose. Pentru el, bucătăria era un fel de altar. Orice mâncare arăta mai ceva ca o statuie pe cale de a fi așezată în Piața Lipscani. Făcea fripturi tăvălite în praf de migdale, mozolite cu miere și scorțișoară. Era maestrul hameiului, ale cărui frunze le opărea doar ca să le poată învia cu piper. Iar dintre toate, oușoarele dulci erau preferatele lui. Nici nu știți câtă pasiunea punea, fierbându-le în frunze de salvie și de izmă! Odată terminată treaba asta, le tăia pe din două, le scotea gălbenușul, pe care îl frământa cu smântână, împănată cu merișoare și alte dulcețuri, iar cu mixtura asta umplea din nou albușul. Abia la sfârșit venea arta, când acoperea oușorul cu dulceață de chitră și cinamom, iar pe sub crusta crocantă tremura cremișoara al cărei secret s-a pierdut. Îi plăceau chiftelele de raci, mai ales muiate în oțet de trandafir sau de prune. Ce să vă mai spun de mezeluri! N-avea egal cum potrivea umplutura, în special când venea vorba de urdă, cărneturi frecate cu usturoi crud, ficat ori creier tăvălit prin susan, coconari și alte semincioare greu de ghicit. Iar prăjiturile cu nuci și pelteaua lăsau pe orișicine cu gura căscată, nu doar datorită gustului, ci și formelor pe care le căpătau, de castele topite sub greutatea unei ninsori. Și nu gătea doar pentru burți nesătule, ci și pentru suflete disperate. Aici aș pomeni cărăbușii, ținuți peste o noapte întreagă în vin și apoi perpeliți pe cărbuni. El era nașul lichiorurilor, maestrul afionului si un fel de pater veneni, pricepându-se și la elixire împotriva urâtului sau a lenii, dar și la neînchipuite sosuri bune pentru bolile sângelui.
Pentru orice mâncare se zbătea înzecit. Ca să facă o ciorbă oarecare, de urzici, de exemplu, cutreiera toate piețele, gustând el însuși zerul pentru acrit. De aceea și devenise un fel de spaimă a precupeților care, dacă n-ar fi fost țiganul Caterinei Greceanu, nici n-ar fi stat de vorbă cu el. Silică era născut din țigani care purtau amprenta unei case mari de boieri. Căci orice rob are pecetea stăpânului întipărită pe față, în mișcări și chiar în felul în care-și poartă zdrențele de pe el. Mai ales în București nu e deloc greu să-ți dai seama cui aparține vreun țigan, dacă e crescut la boieri ori dacă e luat din târg, după ce a trecut prin mai multe mâini. Silică arăta ca un om fandosit, nici tânăr, dar nici bătrân, aflat al vârsta la care știi sigur că nu se mai schimbă.
Pe acest bucătar a pus ochii grecul, care atunci era stăpânul de drept al unei țări pe care dăduse 400 de pungi. După ce-a fost invitat la masă în casa Greceanu, Costas, mare principie și gurmand, a poruncit ca bucătarul să fie trecut printre bunurile mișcătoare ale Palatului, răpindu-l pur și simplu de la stăpâna lui.
Așa ceva era peste închipuire pe atunci. Nu se mai pomenise niciodată ca un țigan moștenit, cu arhondologie atât de clară, cum era în cazul de față, să fie luat din casa stăpânei, care nu oricine nici ea.
Cartea Mâța Vinerii poate fi achiziționată de la: