„Mama a fost o femeie frumoasă. Mi s-a spus că avea cândva prestanța specială pe care le-o conferea femeilor spaniole purtarea acelui cantaro pe cap și pe care nu o mai găsim azi decât la balerine. Mi s-a povestit că înainta ca o navă, extrem de dreaptă și de suplă, ca o pânză de corabie. Mi s-a mai spus că avea un corp de star de cinema și că purta în ochi bunătatea sufletului său.
Astăzi este bătrână, ridată și neputincioasă, cu umblet rătăcit, nesigur dar cu o tinerețe în privire pe care evocarea Spaniei lui ’36 o umple de o lumină pe care nu i-am mai văzut-o vreodată. E senilă și a uitat pentru totdeauna toate evenimentele pe care le-a trăit, din timpul războiului și până astăzi. Însă își amintește perfect momentele acelei veri din 1936 în care s-a produs inimaginabilul, acea vară a lui 1936 în timpul căreia, spune ea, a descoperit ce înseamnă viața și care a fost, fără îndoială, singura aventură a existenței sale. Se poate spune oare că ceea ce mama a considerat a fi realitatea, dea lungul celor șaptezeci și cinci de ani care au urmat, nu a însemnat pentru ea o existență reală? Așa îmi vine să cred.”
Să nu plângi – Lydie Salvayre