Lady Sterne insistase de la bun început că ea va suporta toate cheltuielile pentru acele câteva luni petrecute în Londra. Susținuse că pentru ea era un vis devenit realitate să aibă două tinere doamne pe care să le plimbe prin oraș și cărora să le facă intrarea în societate. Femeia nu avusese niciodată copii. Totuși, Anna venise cu niște bani la ea. Fratele ei Victor insistase să ia niște bani de la moșie, cu toate că urmau să treacă ani înainte ca proprietatea să prospere din nou. Și poate că asta nu s-ar fi mai întâmplat niciodată, dacă nu… însă Anna refuză să se mai gândească la asta. Nu voia să se mai gândească deloc la astfel de lucruri, timp de o lună sau două. Intenționa să-și ofere șansa de a se vindeca puțin. Îi spusese nașei ei că va ține o socoteală strictă a tot ce cheltuia pentru ea și Agnes și că va considera suma aceea un împrumut, pe care i-l va restitui imediat ce va putea.
Așa că până la urmă se pomeni pe mâinile iscusite ale lui Madame Delacroix, care o măsurau, o împungeau, o înțepau și o înfășurau în materiale. I se părea că stătea neclintită de ore întregi, în timp ce discuta cu cele două doamne mai în vârstă despre materiale, ornamente și modele de jupoane, corsete, rochii deschise, închise sau largi. Și toată treaba aceea i se părea de-a dreptul amețitoare. În plus, era strânsă în corsete mult mai strâmte decât cele cu care era obișnuită. Și se uita în jos rușinată – dar și oarecum fascinată – la felul în care îi împingeau în sus sânii, făcându-i să pară mai mari și mai feminini. Și proba crinoline atât de voluminoase, încât nu putea să nu se întrebe cum va reuși să intre pe ușă cu ele.
Dar îi plăcea la nebunie fiecare moment.
Se gândi atunci că era minunat să se simtă tânără și liberă.
Nu că ar fi fost așa și în realitate. Tinerețea trecuse pe lângă ea. Cât despre libertate… Ei bine, simțea cum i se strângea stomacul de fiecare dată când își amintea că de fapt nu era liberă deloc. Dacă el s-ar întoarce din America, după cum jurase că va face, atunci… Însă ea nu încerca să se elibereze pentru totdeauna. Ci doar pentru câteva luni. Și chiar dacă ar fi aflat, cu siguranță nu i-ar fi purtat pică pentru o perioadă atât de scurtă de timp.
Avea să fie absolut minunat să se simtă tânără și liberă pentru două luni.
– Îți dau cuvântul meu de onoare, copilă, că pari din ce în ce mai tânără cu fiecare minut care trece, zise Lady Sterne, de îndată ce terminară cu probele. Ai trecut printr-o perioadă grea, de-a lungul căreia ai rămas complet devotată familiei tale. Dar acum a venit și timpul tău.
Și nu este prea târziu. Îți promit că am să-ți găsesc un soț foarte special.
Anna râse, când auzi hotărârea din vocea femeii.
– O, mătușă! exclamă ea. Crede-mă! Va fi suficient doar să particip la câteva baluri și concerte și tot o să țin minte perioada asta pentru tot restul vieții mele. Dar nu am nevoie de un soț.
– E, asta-i bună! rosti mătușa ei, vioaie.
– Pe legea mea! Ne-ai făcut să părem niște barbari în seara asta, băiete, zise Theodore, Lord Quinn, și își trase o palmă pe coapsă cu bucurie. Se așeză apoi într-unul dintre fotoliile din biblioteca nepotului său și luă un pahar de coniac din mâna unui valet, înainte ca omul să fie lăsat să plece. Râse apoi din toată inima. Dar de fapt cred că evantaiul i-a omorât cu adevărat.
Lucas Kendrick, duce de Harndon stătea în picioare, rezemat elegant de șemineul de marmură. Nu avea nici un pahar în mână, dar ridică imediat evantaiul la care făcuse referire unchiul lui. Studie o clipă obiectul mic, de culoarea fildeșului, apoi îl deschise și îl flutură delicat spre fața lui.
– Servește ca să-ți răcorești fruntea într-o încăpere călduroasă, zise el. Are, de fapt, o funcție pur practică, dragul meu.
Unchiul lui avea chef să se amuze, așa că râse din nou.
– E, la naiba, Luke! replică el. Este o pretențiozitate… la fel ca pudra, roșul din obraji și alunițele false.
Nepotul lui ridică din sprâncene.
– Ai vrea poate să apar în societate pe jumătate gol, Theo? întrebă el.
– Nu eu, băiete, zise lordul Quinn. Luă o înghițitură mare din pahar, savură câteva clipe gustul coniacului pe limbă, apoi îl înghiți. Am petrecut și eu ceva timp la Paris, așa că știu cum se îmbracă și cum se comportă bărbații acolo. Deși, dacă îmi amintesc bine, chiar și acolo ai reputația de a instaura moda, în loc de a o urma. Așa că probabil este un lucru bun că ai și reputația de a fi un pistolar și spadasin excelent, altfel lumea ar putea crede că…
– Da? Nepotul său miji ochii-i cenușii, pătrunzători, iar evantaiul se opri în mâna lui. Ce ar putea crede lumea?
Dar unchiul său doar îl cercetă din cap până-n picioare, evaluându-l pe îndelete. Privirea lui amuzată îi studie părul pudrat, strâns în două rulouri de-o parte și de alta a capului și coada lungă, neagră și mătăsoasă, prinsă în plasă la spate și aranjată sub formă de fundă la baza cefei – acela era părul lui adevărat și nu o perucă. Apoi privirea i se opri o clipă la chipul lui sobru și chipeș. Avea fața pudrată cu alb, obrajii fardați cu roșu și o singură aluniță. Purta o haină de mătase lungă și evazată, tivită cu argintiu, care avea o căptușeală argintie și o broderie minunată în aceeași nuanță, pantaloni gri strâmți până la genunchi, ciorapi albi de mătase și niște pantofi cu catarame argintii și tocuri roșii înalte. Ducele de Harndon era întruchiparea vie a splendorii pariziene. Și mai era desigur și sabia lui ceremonială, cu mânerul ei incrustat cu safire – în mânuirea căreia se spunea că Excelența Sa era expert.
Cartea Inimă de piatră poate fi achiziționată de la: