„VOINIŢKI: S-a dus… Acum zece ani, pe când trăia soră-mea, am întâlnit-o la dânsa. Pe-atunci avea șaptesprezece ani, iar eu treizeci și șapte. De ce nu m-am îndrăgostit atunci de ea și n-am cerut-o în căsătorie?
Ar fi fost atât de ușor! Acum ar fi fost soția mea…… Da..
Ne-ar fi trezit pe amândoi furtuna… Ea s-ar fi speriat de tunet, iar eu, luând-o în brațe, i-aș fi șoptit: „Nu-ți fie teamă, sunt aici”. O, gânduri minunate… Ce bine ar fi fost! Uite că-mi vine să și râd!… Dar, Doamne, Dumnezeule, mi se încurcă gândurile în cap… De ce sunt bătrân? De ce nu mă-nțelege? Retorica ei, morala ei leneșă, gândurile ei absurde despre sfârșitul lumii, toate astea îmi sunt profund nesuferite! (Pauză.) O, cum m-am înșelat! L-am adorat pe profesorul ăsta, pe înțepenitul ăsta de podagră, am lucrat pentru-el ca un animal! Sonia și cu mine am stors cât am putut din moșia asta. Ca niște chiaburi am făcut negoț cu untdelemn,, mazăre, brânză. Ne-am luat de la gură ca să strângem ban cu ban şi să trimitem mii de ruble profesorului. Eram mândri de el și de știința lui, trăiam și respiram numai prin el. Tot ce scria și spunea mi se părea genial… Doamne, și acum? Acum a ieșit la pensie, acum se vede răbojul vieții lui. Nu va rămâne după el nici o pagină de muncă vrednică! E absolut necunoscut, un nimic. Un balon de săpun! M-am înșelat… văd bine… M-am înșelat prostește!” (Unchiul Vanea)
Pescărușul. Unchiul Vanea – A.P. Cehov