Tata mergea drept înainte, cu pași siguri, neintimidat de străzile drepte, cu blocuri vertiginoase, care se ramificau neîncetat în fața noastră, și atât de asemănătoare, încât aveai impresia că băteai pasul pe loc. Lucru bizar, femeile nu purtau voal. Se plimbau cu chipul descoperit; cele mai în vârstă cu capul acoperit de bonete ciudate; cele tinere, pe jumătate dezgolite, cu pletele în vânt, fără să fie stingherite de prezența bărbaților.
Mai încolo, agitația se potoli. Am pătruns în unghere răcoroase și liniștite, cufundați într-o liniște cu greu curmată de trecerea unei calești sau de vuietul unui oblon de fier. Câțiva bătrâni europeni ședeau nemișcați în fața porților, cu fața arsă de soare. Purtau șorturi largi, cămăși deschise pe burtă și pălării mari pe ceafă. Toropiți de căldură, sporovăiau la un pahar de lichior de anason așezat direct pe pământ, agitându-și cu un gest mecanic evantaiurile pentru a se răcori. Tata trecu prin fața lor fără să-i salute sau să-i privească. Încerca să se poarte ca și cum ei nu ar fi fost acolo, dar, brusc, pasul său își pierdu din suplețe.
Am ajuns pe o alee unde gură-cască se uitau cu jind la vitrine. Tata așteptă să vadă trecând tramvaiul pentru a traversa strada. Îi arătă mamei locul unde trebuia să-l aștepte, îi încredință toate boccelele noastre și îmi porunci să îl urmez până la o farmacie, de la capătul aleii. Aruncă mai întâi un ochi prin geamul vitrinei pentru a se asigura că nu se înșelase în privința adresei, apoi își așeză turbanul, își netezi vesta și intră. Un bărbat înalt și slab mâzgălea într-un registru dinapoia tejghelei, încins într-un costum trois pièces, cu un fes roșu pe capul său blond. Avea ochi albaștri, o față delicată, în mijlocul căreia o fâșie de mustață îi accentua tăietura care îi ținea loc de gură. Când îl văzu intrând pe tata, încruntă sprâncenele, apoi dădu o bucată de scândură la o parte și ocoli tejgheaua pentru a ne întâmpina.
Cei doi bărbați se aruncară unul în brațele celuilalt.
Se strânseră foarte tare în brațe, într-o îmbrățișare scurtă.
– E nepotul meu? întrebă necunoscutul apropiindu-se de mine.- Da, îi spuse tata.
– Dumnezeule, cât e de frumos!
Era unchiul meu. Nu știam de existența lui. Tata nu ne vorbise niciodată de familia sa. De fapt, de nimeni. Abia dacă ne adresa câteva cuvinte.
Unchiul se aplecă pentru a mă strânge în brațe.
– Ai un adevărat voinic, Issa.
Tata preferă să nu adauge nimic. După mișcarea buzelor sale am înțeles că era pe cale să recite, în gând, versete coranice pentru a nu fi deocheat.
Bărbatul se ridică și se așeză în fața tatei. După un moment de tăcere, se reîntoarse în spatele tejghelei și continuă să îl privească cu insistență pe tata.
– Nu este ușor să te scoată omul din bârlog, Issa. Bănuiesc că s-a întâmplat ceva grav. De ani buni nu l-ai mai vizitat pe fratele tău mai mare.
Tata intră direct în subiect. Povesti dintr-o suflare ce se întâmplase cu terenul nostru, cu recoltele arse, cu vizita caidului… Unchiul meu îl ascultă cu atenție, fără să-l întrerupă. Îi vedeam mâinile când agățându-se de tejghea, când strângându-se. La sfârșitul povestirii, își reașeză fesul în vârful capului și își șterse fruntea cu o batistă. Era abătut, dar încerca să se țină cât putea de tare.
– Ai fi putut să-mi ceri să-ți împrumut niște bani decât să ipotechezi pământurile noastre, Issa. Știi foarte bine în ce constă o astfel de amânare. Mulți de-ai noștri au mușcat momeala și ai văzut cum au sfârșit-o. Cum ai putut să te lași și tu ademenit?
În replicile unchiului meu nu erau reproșuri, ci doar o imensă dezamăgire.
– Ce s-a întâmplat s-a întâmplat, spuse tata fără explicații. Dumnezeu a hotărât astfel.
– Nu El a poruncit devastarea câmpurilor tale… Dumnezeu nu are nimic de-a face cu răutatea oamenilor. Şi nici diavolul.
Tata ridică mâna pentru a pune capăt discuției.
– Am venit să mă așez la oraș, spuse el. Soția și fiica mă așteaptă la colțul străzii.
– Să mergem mai întâi la mine. Odihniți-vă acasă la mine câteva zile și între timp văd ce pot face…
– Nu, i-o reteză tata. Cine vrea să-și refacă forțele trebuie să înceapă de îndată. Mie îmi trebuie un adăpost, și asta chiar azi.
Unchiul nu insistă. Cunoștea prea bine încăpățânarea fratelui său mai mic pentru a-l face să se răzgândească. Ne duse în cealaltă parte a orașului… Nu există nimic mai dezolant decât cealaltă parte a orașului… Ajunge să dai o raită pe lângă câteva case pentru a trece de la zi la noapte, de la viață spre moarte. Chiar și astăzi nu mă pot stăpâni să nu mă treacă fiorii de fiecare dată când evoc această experiență fulgerătoare.
„Suburbia” în care aterizasem a făcut uitate imediat farmecele care mă fascinaseră câteva ore mai devreme. Eram tot la Oran, numai că eram într-un alt decor, total schimbat. Casele frumoase și aleile înflorite se preschimbaseră într-un haos infinit, zbârlit de cocioabe sordide, de tripouri fetide, de corturi de nomazi în bătaia vântului și de țarcuri de animale.
– Ăsta e Jenane Jato, spuse unchiul meu. Este zi de târg. De obicei, este mai calm, adăugă el pentru a ne liniști.
Jenane Jato: un haos de mărăcinișuri și de colibe, mișunând de șarete văicărețe, de cerșetori, de negustori ambulanți, de păstori de măgari apostrofându-și dobitoacele, de sacagii, de șarlatani și de puști zdrențăroși; un hățiș ocru și torid, îmbâcsit de praf și duhoare, născut la meterezele orașului asemenea unei tumori maligne. Mizeria, în aceste locuri de nedescris, depășea orice închipuire. Cât despre oameni – acele drame rătăcitoare – , se contopeau fățiș cu umbrele lor. Ai fi zis că sunt damnați expulzați din infern, fără judecată și fără înștiințare, și părăsiți în această galeră; întrupau, singuri, toate suferințele de pe pământ.
Unchiul ne prezentă un bărbat pipernicit, cu privirea nestatornică și ceafa scurtă. Era un curtier imobiliar poreclit Bliss, un fel de vultur la pânda unui necaz. În acele timpuri, prădătorii de teapa sa erau cu duiumul; exodurile dizenterice care covârșeau orașele îi făceau la fel de fatali ca o magie. Nici situația noastră nu făcea excepție de la regulă. Era conștient de naufragiul nostru și ne avea la degetul său mic. Îmi amintesc că purta un barbișon de spiriduș care părea să-i lungească fără măsură bărbia și un turban putrezit pe un cap chel și turtit. Îmi displăcu pe dată, din cauza surâsului otrăvit și a felului de a-și freca mâinile ca și cum se pregătea să ne mănânce de vii.
Cartea Ceea ce ziua datorează nopții poate fi achiziționată de la: