„Casa mea, denumită Piscurile de către magnatul afacerilor cu cherestea, care a construit-o în urmă cu mai bine de o sută de ani, este scoasă acum la vânzare, iar eu mă pregătesc să mă mut, pentru că așa crede fiul meu că ar trebui să fac.
Încearcă să aibă grijă de mine, să îmi arate cât de mult mă iubește în această perioadă foarte dificilă, așă că tolerez felul lui de a mă controla. Ce-mi pasă unde mor? Despre asta e vorba de fapt. Deja nu mai are importanță unde trăiesc. Acum îmi înghesui într-o cutie viața de lângă plajă, din Oregon, unde m-am stabilit cu aproape cincizeci de ani în urmă. Nu vreau să iau prea multe cu mine, ci doar un singur lucru.
Întind mâna spre mânerul suspendat ce acționează treptele spre pod. Iar scara se desfășoară din tavan aidoma unui domn care întinde mâna.
Treptele șubrede se clatină sub picioarele mele în timp ce urc în pod, unde miroase a putregai și mucegai. Un singur bec se leagănă atârnat deasupra. Trag de cablu.
Mă simt ca și cum m-aș afla în cala unui vapor vechi cu abur. Pereții sunt acoperiți cu lambriuri late de lemn; pânzele de păianjen fac crăpăturile să pară de argint și atârnă sub forma unor jurubițe din spațiile dintre lambriuri. Tavanul este înclinat, că nu pot sta în picioare devât în centrul încăperii.
Văd balansoarul pe care îl foloseam când nepoții mei erau mici, apoi un leagăn vechi și un căluț de lemn uzat fixat pe arcuri ruginite, precum și scaunul pe care fiica mea l-a recondiționat când era bolnavă. De-a lungul peretelui, sunt stivuite cutii etichetate cu „Crăciun”, „Ziua Recunoștinței”, „Paști”, „Halloween”, „Veselă”, „Sport”. În acele cutii se află lucruri pe care nu prea le mai folosesc, însă de care nu mă îndur să mă despart. În ceea ce mă privește, să recunosc că nu voi mai împodobi un brad de Crăciun înseamnă să mă las învinsă, iar eu nu am știut niciodată să renunț. Înghesuit în colț este obiectul pe care îl caut: un cufăr vechi marinăresc, acoperit cu abțibilduri de voiaj.
Fac un efort și trag cufărul greu până în mijlocul podului, chiar sub becul atârnat. Mă așez lângă el, însă durerea pe care o simt în genunchi e sfâșietoare, așa că mă las în șezut.
Pentru prima dată în treizeci de ani, ridic capacul cufărului. Compartimentul de sus e înțesat cu amintiri cu bebeluși. Pantofiori, mulaje de mâini din ceramică, desene în creion populate cu personaje din bețișoare și sori zâmbitori, carnete de note, poze de la recitalul de dans.
Ridic sertarul din cufăr și îl las deoparte.
Amintirile de pe fundul cufărului alcătuiesc un morman dezordonat: mai multe jurnale îngălbenite, legate în piele; un teanc de vederi vechi, legate laolaltă cu o panglică albastră de satin; o cutie de carton îndoită la un colț; un set de cărți subțiri de poezie de Julien Rossignol și o cutei de pantofi cu sute de fotografii alb-negru.
Deasupra lor se află o bucată de hârtie îngălbenită și ștearsă.
O ridic cu mâini tremurânde. E o carte d’identite, o carte de identitate de pe vremea războiului. Văd fotografia mică, de pașaport a unei femei tinere. Juliette Gervaise.
– Mamă?
Îmi aud fiul pe treptele de lemn care trosnesc, iar pașii lui se armonizează cu ritmul bătăilor inimii mele. M-a strigat oare și mai devreme?
– Mamă? N-ar trebui să fii aici sus. La naiba! Treptele astea sunt instabile. Vine lângă mine. O căzătură și…
Îi ating pantalonul și scutur ușor din cap. Nu pot privi în sus.
– Te rog, nu,
Este tot ce pot spune.
Îngenunchează, apoi se așează. Îi simt mirosul de aftershave, un parfum discret și aromat la care se adaugă un iz de miros de țigară. A fumat pe furiș o țigară afară, un obicei la care renunțase cu mulți ani în urmă și pe care l-a reluat după diagnosticul meu recent. Nu am nici un motiv să îmi exprim dezaprobarea. E doctor. Știe el mai bine.
Îmi vine să arunc cartea de identitate în cufăr, să trântesc capacul și să îl ascund din nou. Asta am făcut o viață întreagă.
Acum sunt pe moarte. Poate că nu va fi rapid, dar nu va fi nici lent, și mă simt obligată să arunc o privire în urmă, către viața mea.
– Mamă, plângi.
– Da?
Vreau să îi spun adevărul, dar nu pot. Această neputință mă stânjenește și mă face să mă rușinez. La vârsta mea, n-ar trebui să îmi fie frică de nimic, cu atât mai puțin de trecutul meu. Spun doar atât:
– Vreau să iau cufărul ăsta.
– E prea mare. O să mut într-o cutie mai mică lucrurile pe care le vrei.
Zâmbesc în fața încercării lui de a se impune.
– Te iubesc și sunt bolnavă din nou. Astea sunt motive pentru care ți-am îngăduit să fii autoritar cu mine, dar încă n-am murit. Vreau să iau cufărul cu mine.
– Dar ce-ți trebuie din el? Acolo nu sunt decât mâzgăliturile noastre și alte porcării.
Dacă i-aș fi spus adevărul cu mult timp în urmă, sau dacă aș fi dansat, și aș fi băut, și aș fi cântat mai mult, poate m-ar fi văzut pe mine, și nu doar o mamă obișnuită și de nădejde. Iubește o versiune incompletă a mea. Mereu am crezut că asta îmi doream: să fiu iubită și admirată. Acum cred că aș vrea să fiu cunoscută cu adevărat.
– Consideră asta ultima mea dorință.
Îmi dau seama că are de gând să-mi spună să nu vorbesc astfel, însă îi e teamă să nu îi tremure vocea. Își drege glasul.
– Ai învins moartea de două ori până acum. O vei face din nou.
Amândoi știm că nu e adevărat. Sunt slăbită și nesigură. Nu pot să dorm sau să mănânc fără ajutor medical.
– Bineînțeles că o voi face.
– Vreau doar să te știu în siguranță.
Zâmbesc. Americanii pot fi atât de naivi.
Cândva împărtășeam același optimism. Credeam că lumea e un loc sigur. Dar asta se întâmpla cu mult timp în urmă.
– Cine e Juliette Gervaise? întreabă Julien, și sunt ușor uimită să aud acel nume din gura lui.
Închid ochii, iar în bezna cu miros de mucegai și vieți apuse, mintea mea trasează o linie înapoi, peste ani și continente. Împotriva voinței mele – sau poate în acord cu ea, cine mai știe? -, îmi amintesc.”
Cartea Privighetoarea poate fi achiziționată de la: