Sprintăm spre cea mai apropiată mașină, aplecate de spate.
Nu e nevoie să mă uit înapoi ca să mă asigur că mama mă urmează, fiindcă troncănitul coșului de cumpărături mă înștiințează că se mișcă. Arunc o privire scurtă în sus, apoi în ambele direcții. Nu e nicio mișcare în umbră.
Speranța scapără în mine pentru prima dată de când am croit planul. Poate noaptea aceasta va fi una dintre cele când nu se întâmplă nimic pe străzi. Fără găști, fără resturi ronțăite de animale peste care să dai dimineața, fără strigăte care să răsune în noapte.
Încrederea-mi sporește în timp ce sărim de la o mașină la alta, mișcându-ne mai repede decât mă așteptam.
Ajungem pe El Camino Real, o arteră principală din Silicon Valley. Înseamnă „Calea Regală“, după spusele profesorului meu de spaniolă. Numele se potrivește, ținând cont de faptul că regii locurilor noastre – fondatorii și primii angajatori ai celor mai avansate companii tehnologice din lume – probabil au rămas blocați pe drumul acesta ca oricine altcineva.
Intersecțiile sunt blocate de mașini abandonate. Până acum șase săptămâni, niciodată n-am văzut un ambuteiaj în vale. Aici, șoferii au fost întotdeauna cât se poate de politicoși. Însă lucrul care mă convinge cu adevărat că a venit apocalipsa este scrâșnetul telefoanelor inteligente sub picioarele mele. Nimic altceva decât sfârșitul lumii nu i-ar face pe tehnicienii noștri iubitori de natură să-și arunce în stradă cele mai noi jucării. Este practic un sacrilegiu, chit că telefoanele nu mai sunt acum decât un lest.
Luasem în calcul varianta de a merge pe străzile mici, însă e mult mai probabil ca găștile să se ascundă acolo unde sunt mai puțin expuse. Deși este noapte, dacă îi ispitim pe propria stradă, ar putea fi dispuși să riște, ieșind din ascunzătoare pentru un coș plin cu de toate. De la distanța aceea, e puțin probabil să vadă că nu este vorba decât despre sticle goale și niște boarfe.
Sunt pe cale să sar după un SUV, de unde să evaluez următorul pas, când Paige se apleacă pe portiera deschisă și se întinde după ceva de pe scaun.
E un baton energetic. Nedesfăcut.
Este ascuns printre hârtiuțe căzute parcă dintr-o poșetă. Cel mai bine ar fi să-l luăm și să fugim, să-l mâncăm mai târziu, într-un loc sigur. Dar am învățat în ultimele câteva săptămâni că stomacul poate foarte ușor să dicteze înaintea creierului.
Paige sfâșie ambalajul și rupe batonul în trei. Ne dă fiecăreia o bucată, radiind de fericire. Mâinile îi tremură de foame și emoție. Dar, cu toate astea, ne înmânează bucățile mai mari, păstrând-o pentru ea pe cea mai mică.
O rup pe a mea în două și îi dau jumătate lui Paige. Mama procedează la fel. Paige pare dezamăgită că-i refuzăm darurile. Duc un deget la buze și îi arunc o privire severă. Cu reținere, primește mâncarea.
Paige e vegetariană de la trei ani, de când am fost să vedem animalele de la zoo. Deși era doar un copilaș atunci, a reușit să facă legătura dintre curcanul care a amuzat-o și sendvișurile pe care le mânca. Am numit-o micul nostru Dalai Lama până acum vreo două săptămâni, când am început să insist să mănânce orice puteam aduce de pe stradă. Un baton energetic este tot ce putem face mai bine pentru ea în zilele astea.
Când am mușcat din batonul crocant, s-a văzut pe fețele noastre cum ne relaxam. Zahăr și ciocolată! Calorii și vitamine.
Una dintre foile de hârtie cade în planare ușoară de pe scaunul pasagerului. Reușesc să zăresc ce scrie pe ea.
Bucură-te! Domnul vine! Alătură-te Noilor Zori și fii primul care ajunge în Rai.
Este unul dintre fluturașii cultelor apocalipsei care, după atacuri, au răsărit ca furunculele pe o piele grasă. Conține fotografii încețoșate cu Ierusalim, Mecca și Vatican arzând în flăcări. Are un aspect amatoricesc, de parcă cineva ar fi luat instantanee de pe filmele date la știri și le-ar fi tipărit la o imprimantă color ieftină.
Ne înfulecăm mâncarea, dar sunt prea agitată ca să mă bucur de dulceața ei. Aproape am ajuns la Page Mill Road, care ne va duce sus pe dealuri, printr-o zonă relativ nepopulată. Mă gândesc că, odată ajunse aproape de dealuri, șansele de supraviețuire vor crește simțitor. E noapte deplină de-acum, iar mașinile abandonate sunt luminate straniu de jumătatea lunii de pe cer.
Ceva din tăcerea asta îmi întinde nervii la maximum. Pare că ar trebui să fie vreun sunet, ceva – poate lipăitul unui șobolan sau păsări sau greieri sau orice. Până și vântul pare a se teme să se miște.
Coșul mamei face larmă mare în liniștea asta. Îmi doresc să fi avut timp să mă cert cu ea. Crește în mine sentimentul urgenței, reacție parcă la acumularea de forțe dinaintea unui trăsnet. Trebuie doar să ajungem la Page Mill.
Continui drumul în zigzag de la o mașină la alta. În spate, răsuflarea mamei e tot mai grea și mai chinuită. Paige e așa tăcută, că aproape îmi vine să cred că-și ține respirația.
Ceva alb plutește încet și aterizează pe Paige. Sora mea o ia și se întoarce să mi-o arate. I se scurge tot sângele din obraji și cască ochii.
E un puf de pasăre. O pană mică, albă ca zăpada. De genul celor care mai scapă dintr-o pernă din puf de gâscă, doar că ceva mai mare.
Cartea Îngeri căzuți poate fi achiziționată de la: