„După o frecventare pasageră a mișcării sioniste din orașul meu – unde își avea curtea și celebrul rabin Joel Teitelbaum, antisionist agresiv -, eu, împreună cu mulți alți membri ai grupării, am optat pentru mișcarea clandestină a comuniștilor. Aveam pe atunci aproape cincisprezece ani. Era pin 1936-1937. Perspectiva emigrării în vechea Palestină nu mă mai atrăgea. Dimpotrivă. Simțeam că, în locul siguranței unui adăpost, Pământul Făgăduinței nu mi-ar putea oferi sentimentul unui spațiu al dezertării. Cum puteam eu abandona milioanele de țărani mizeri, exploatați oprimați, expuși abuzurilor nemiloase ale unui regim barbar? Evreii n-au privilegiul de a fi unicele victime ale terorii! Și la urma urmelor, ce remediu la antisemitism propunea sionismul, în afară de fugă? În ce mă privește, eram decis să rămân și să înfrunt Bestia Triumfătoare – marele invadator blond.
Mă simțeam acasă acolo, în mijlocul acelor țărani maghiari desculți, cu picioarele acoperite de plăgi purulente, săraci și analfabeți, cărora – la lumina lămpii de gaz – le citeam din romanul lui Ignazio Silone, Fontamara, despre mizeria țăranilor din Italia latifundiară. Mă ascultau cu o venerație religioasă. Aveam impresia că trezesc în ei sentimentul unei conștiințe de clasă. Dar le vedeam privirea secretă și neîncrezătoare, care-mi sugera că și eu făceam parte din categoria „domnilor”.”
Cartea A fi evreu după Holocaust poate fi achiziționată de la: