În dimineața următoare Magazinul pare că se umple mult mai repede. Și totuși, polițaii postați la toate ușile își fac datoria minuțios. Sunt cotrobăite toate gențile, toate buzunarele adânci, toate umflăturile suspecte. Uneori se recurge chiar la percheziție corporală, piept, între picioare, întoarce-te, buzunarele din spate, rearanjați-vă ținuta, și în cele din urmă:
– Treceți.
Îți vine să crezi că onor clientela e moartă după așa ceva. Amenințarea unui pericol necunoscut sporește pruritul consumului. Și desigur curiozitatea de a vedea cu ochii tăi un magazin unde explodează bombe. Raionul de pulovere shetland e luat cu asalt. Dar privirile se târăsc ca niște urechelnițe, nimic, nici cea mai firavă urmă de sânge, nici cel mai mic smoc de păr pe suprafața vreunui material, ce naiba. Nu s-a petrecut nimic. Nimica-nimicuța. Același potpuriu dulceag din Cântând în ploaie scaldă aceleași raioane pe unde se perindă aceiași clienți. Apoi patru micuțe note care-mi amintesc de Westminster-ul copilăriei mele, și norișorul vocal al domnișoarei Hamilton:
– Domnul Malaussene este chemat la biroul de Reclamații.
Ziua mea de lucru începe.
Pe fata asta cu voce ca un placebo am întâlnit-o la începutul strălucitoarei mele cariere. La cafenea. Micuță, rotofeie și trandafirie. Mi-o închipuiam cu fese de păpușă. Cu atât mai mult cu cât imprima pleoapelor o mișcare de balancier care-i închidea automat ochii de fiecare dată când își lăsa capul pe spate. Sorbea cu paiul un lapte rozaliu, fără îndoială însuși secretul tenului său de petală transparentă. Între noi totul începuse bine. N-ar fi trebuit să se sfârșească rău. Dar ea m-a întrebat cum mă numesc.
– Benjamin, i-am răspuns.
– E-un prenume drăguț.
Oricât de straniu ar părea avea aceeași voce ca la megafon: un nor eteric și, reflectând mai bine, chiar și același ten ca vocea. Mi-a zâmbit fermecător:
– Și celălalt nume, cel de familie?
Lecyfre, care trecea pe lângă ea, a rostogolit numele meu pe masă:
– Malaussene.
Fata a făcut ochii mari.
– A! tu erai?
Da, pe-atunci devenisem deja eu.
– Scuză-mă, trebuie să mă întorc la microfon.
Nici măcar nu și-a terminat lăpticul.
De pe-acum mirosul meu de țap…
Tocmai de meseria mea urmează să vorbim, în foișorul lui Lehmann. Sinclair în persoană mă aștepta. S-a așezat la biroul șefului meu ierarhic direct, care stă în picioare alături de el, cu călcâiele lipite, pieptul bombat, mâinile încrucișate la spate, privirea înainte. Nici un client. Nici un scaun pe care să mă așez. Peste tot țipătoarele lumini de neon. Și privirea blândă a lui Sinclair, șeful nostru al tuturor.
– Domnule Malaussene, l-am întâlnit din întâmplare pe comisarul Coudrier la niște prieteni comuni, și ce credeți că am aflat?
Iau aminte „întâmplare”, „prieteni comuni”, și gândesc: minți, pur și simplu ți-a dat un telefon, și răspund:
– Pe legea mea, n-am primit nici o invitație.
– Totuși ați fost în centrul discuției noastre, domnule Malaussene.
– A! atunci totul se explică, spun.
– Ce anume?
– Visul pe care l-am avut azi-noapte, boram șampanie Moet et Chandon.
– Astă noapte nu visați defel, domnule Malaussene, ci perturbați bunul mers la Magazinului împiedicând poliția și paznicul de noapte să-și desfășoare munca de supraveghere.
(Noutățile vin ca mirosurile).
Lehman își încruntă sprâncenele. Sinclair își confecționează un aer sincer dezolat.
– Situația dumitale nu-i strălucitoare, domnule Malaussene.
(Ea este totuși mia bună ca alui Julius. Veterinarul de noapte a rupt trei ace de seringă în coapsa lui betonată și abia apoi a reușit să-i facă injecția. S-ar părea că există câini epileptici și, în consecință, după acest tratament, poate chiar astă-seară, se va simți mai bine. Azi-dimineață își ținea încă limba scoasă la lumea pe care o devora din priviri. Aceeași înțepeneală. Aceeași moarte.)
– Ce va apucat să spuneți povestea asta cu țapul ispășitor celor de la poliție?
Iată-ne și aici. În legătură cu asta probabil că i-a telefonat Coudrier.
– M-am mulțumit să le răspund la întrebări.
Biroul la care stă Sinclair este curat și lucios ca oglinda. Cu unghia degetului mic spulberă un fictiv fir de praf.
– Credeam că ne-am înțeles asupra prețului discreției dumitale, domnule Malaussene.
Stilul lui mă scoate din sărite. I-o spun. Și adaug că astăzi condițiile sunt substanțial schimbate. Plouă cu bombe în Magazin. Poliția îl caută pe cel care pune aceste bombe. Se trec în revistă toate nemulțumirile angajaților. Și cel ce are reputația cea mai proastă sunt eu, pentru că sunt beștelit de dimineață până seara. Așadar, nu mi se pare atât de monstruos faptul de-a fi explicat super-polițaiului cât se poate de clar situația în care mă găsesc, ca să nu-i treacă prin minte că-mi petrec nopțile punând bombe în această șandrama ca să mă răzbun pe necazurile mele diurne. (Spun „necazuri diurne” în stilul lui Sinclair.)
Cartea La căpcăunii veseli poate fi achiziționată de la: