Mama s-a îmbolnăvit de cancer undeva prin anul 1996. Avea patruzeci și unu de ani. Faptul că am și eu patruzeci și unu de ani acum are sau nu relevanță, habar n-am. Dar merită notat măcar în treacăt. Mama, revin, a fost toată viața un om rațional. Credea în Dumnezeu, dar într-un mod al ei, tăcut, deloc bisericos. Credea, aș zice, într-un mod nereligios. La scurt timp după ce a fost diagnosticată, a venit în Iași, unde eram eu student. Îmi amintesc bine momentul: o doctoriță, oferindu-i o rezervă cu televizor, neobișnuit de comodă pentru vremea aceea, aproape i-a garantat vindecarea în urma unei operații. Îmi răsună și azi în minte procentul oferit de acea doctoriță: nouăzeci și cinci la sută. S-a stabilit totul. Data internării, cea a intervenției chirurgicale. Ar fi urmat să revină în două săptămâni. Fără să aflu atunci de ce, după cele două săptămâni, mama m-a anunțat că refuză operația. Că e sigură de vindecare, că nu va refuza nici un alt tratament, dar în nici un caz nu va accepta operația. Și, în ciuda insistențelor mele și ale întregii familii, nu s-a răzgândit. Am aflat ceva mai târziu ce se întâmplase în cele două săptămâni: nu știu exact cum, s-a autoconvins să meargă la mănăstirea Cernica, așa am înțeles, unde avea să întâlnească un mare părinte al Bisericii Ortodoxe Române, pe Ilarion Argatu. Se dusese vestea că ar fi fost un fel de profet și, în orice caz, un lecuitor. Această mică înclinație spre misticism i-am înțeles-o. Ce s-a întâmplat mai departe a depășit însă puterea mea de înțelegere și, recunosc acum cu vină, puterea mea de a o ierta pentru că a cedat în felul ăsta. Părintele Argatu a simțit că, dacă mama va face operația, va muri acolo, în spital. A simțit el așa, prin urmare i-a comunicat ferm asta, asigurând-o în schimb că se va vindeca negreșit dacă nu va accepta intervenția chirurgicală. Și a fost extrem de convingător, de vreme ce urmările au fost cele pe care le-am pomenit deja: mama a hotărât că nu va mai veni la Iași. Și s-a supus altor proceduri medicale, a acceptat radioterapia și, pentru două ședințe, inclusiv chimioterapia. Dar în nici un caz operația. Căutând acum pe internet, în folosul textului de față, prenumele părintelui Argatu, căci nu mi-l mai aminteam, am dat peste un panegiric închinat lui. Care se încheie astfel: „La trecerea spre cele veșnice a Arhimandritului Ilarion, I.P.S. Pimen Suceveanul, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, a spus printre altele: «Prin rugăciunile sale, mulți bolnavi s-au vindecat de diferite boli trupești sau sufletești»”. Trecerea lui „spre cele veșnice”, am aflat din același text, s-a produs la data de 11 mai 1999, pe când părintele Argatu avea optzeci și șase de ani. Mama a murit în urma cancerului, în spitalul din Iași, la câteva săptămâni după operația pe care o acceptase mult prea târziu, la data de 8 decembrie 2000. La numai trei zile după ce îi urasem „la mulți ani!”, deși știam cât de inutilă și de falsă este în fond urarea mea. Dar împlinise patruzeci și cinci de ani și așa se cuvenea. Lucrurile merg și-n felul ăsta uneori.
Astăzi o pot înțelege pe mama îndeajuns pentru a mă învinovăți că n-am înțeles-o atâta vreme. Pentru că unul dintre acei oameni, am observat în ultimele săptămâni, am devenit și eu. Adică unul dintre oamenii care-și pot accepta, în situația în care se află, măcar un strop de misticism, chiar dacă uneori mă străduiesc să mi-l îmbrac în autoironie. Dar în fond îl accept. Iar un prim exemplu e pancarta dintre gunoaie mai sus pomenită. Oricând în altă perioadă a vieții mele aș fi făcut același lucru: m-aș fi oprit, aș fi fotografiat-o și aș fi postat-o pe Facebook. Doar că, peste câteva like-uri, aș fi uitat complet de ea. M-aș fi gândit, eventual, pentru câteva minute, la faptul că nu cred, nu am crezut niciodată, în mesajul cu pricina. Sau măcar într-o sugestie a lui, pe care o consider aproape deprimantă când o întâlnesc la anumiți scriitori. Aceea că scrisul te-ar plasa undeva în mijlocul orizontului, într-un loc de neatins de către alți oameni, cei „obișnuiți”. Scrisul, cam așa ar veni, e spațiul în care te întâlnești cu Dumnezeu. Și-n care dialoghezi. Dacă nu cu Dumnezeul ăsta al nostru, ortodox, căci e prea provincial, tradițional, prăfuit pentru un intelectual open-minded, măcar cu niște zei antici, fie ei greci sau romani. Revin: n-am crezut, nu voi crede nicicând așa ceva. Cum nu cred în rolul special al scriitorului în lume, nu cred nici măcar în genialitate, nu cred în superioritatea artistului. Îmi închipui chiar opusul: că scriitorii sunt histrioni nu doar în scris, ci și față de ei înșiși. Sau s-o spun așa, asumându-mi condiția: suntem histrioni față de noi înșine, căci ne străduim să ne mințim permanent, invitându-ne mintea să evolueze într-un spectacol de gală pus în scenă mai ales pentru noi. În felul ăsta, ne păcălim subconștientul că existăm pentru ceva cu adevărat important, pentru a-i înăbuși astfel adevărul pe care se străduiește permanent să ni-l urle: suntem incapabili de a face bine lumii în mod real, așa încât am inventat ficțiunea, spre a ne simți în regulă în interiorul ei, spre a ne simți mai puternici acolo, mai utili, mai buni. Trăim însă foarte asemănător hater-ilor din mediul on-line: suntem curajoși, suntem frumoși, suntem perfect morali doar atunci când ne ascundem după un nume fals. Am inventat deosebirea netă dintre autor și narator pentru a ne permite să fim anonimi. Căci, în ciuda paradoxului aparent, cu cât îți expui mai mult numele de scriitor, cu cât ți-l sporești la nivel public, cu atât te anonimizezi ca om. Iar numele tău, cel pe care l-ai avut întotdeauna în acte, devine un nume fals pe coperte de cărți. Suntem de fapt lașii lumii reale, nicidecum aleșii ei.
Sau poate exagerez, poate spun prostii. Poate că nu scriitorii sunt așa, poate că doar eu sunt și, pentru propria-mi liniște, generalizez. N-o mai fac. Eu cu siguranță mă simt așa. De asta, în condiții normale, n-aș fi apreciat prea mult mesajul: Writing is the only way of life.
În condițiile date însă, am lăsat deoparte interpretarea de mai sus și l-am privit, pentru că am și ținut neapărat s-o fac, ca pe-un semn. Prima activare a misticismului pe care altcândva poate l-aș fi ironizat. Când a mai apărut și discuția cu prietenul scriitor ieșean, o coincidență ce-mi confirma mesajul tocmai pe latura cealaltă a lui, a supraviețuirii în noua situație cu care mă confruntam, misticismul a căpătat un îndemn în plus.
Cartea Cel care cheamă câinii poate fi achiziționată de la: