Către seară, Noica a urcat la noi, la hotel. Ne povestește cum, cu o oră înainte, se despărțise de un inginer care, căutându‑l la București, fusese îndrumat către Păltiniș. (A lua drumul până la Păltiniș – tren + autobuz – este un ordalițiu, asemănător în alt plan „probei celor 10 ore de greacă”, la care trebuia să se supună orice tânăr doritor să rămână în preajma lui Noica. Mai toți au renunțat; principiu cultural de selecție.) Inginerul – om de vreo 35 – 40 de ani – scrisese o lucrare intitulată Despre echitatea întocmirii lumii, pe care i‑a adus‑o lui Noica, rugându‑l să‑i spună gândul lui despre ea. Sosise de la București la 5 fără un sfert, și la 5 și jumătate pleca înapoi, urmând să ajungă acasă pe la 2 noaptea. Lucrarea inginerului Z. este însoțită de două‑trei pagini adresate lui Noica. Ele încep astfel: „Domnule, Știu că timpul dumneavoastră este prețios. Cred că sunteți un gânditor cu un rol important în marea confruntare care se desfășoară în lume între viață și moarte. Și eu mă consider un modest luptător pentru viață, cu lumina pe care o am, atât cât este ea. În fiecare om este îndreptățită tendința de a se apropia de izvorul vieții sale. Sper de aceea, domnule, că întorcându‑vă puțin către eforturile începătoare ale gândirii mele, materializate în lucrarea pe care v‑o trimit, nu îmi veți refuza îndrumarea dumneavoastră.” Lucrarea, pe care am răsfoit‑o, este o suită de microdialoguri de tip socratic purtate în uzină, prin care se încearcă – ce senzație stranie! – o anamnetică scoatere la suprafață a iubirii ascunse în străfundurile ființei umane în configurația ei de aici („faptul prezenței iubirii în oameni și legătura lui cu viața”). Paginile, fatal diletante (dar asta contează?), sînt pline de reconfort, cu atât mai mult cu cât vin de la un ne‑cultural. Câtă vreme „un producător de bunuri materiale” își mai pune problema sensului vieții, lumea mai are o șansă de eternitate. („A gândi semnificația iubirii – scrie undeva inginerul Z. – înseamnă a lumina legile păstrării și sporirii vieții.”)
Noica ne povestește apoi micul turneu timișorean de cu o săptămână în urmă, provocat de invitația doctorului Lăzărescu. „Am vorbit în fața a vreo zece‑cincisprezece psihiatri și am încercat să le spun, folosindu‑mă de exemplul lui Jaspers, că nu poți ajunge la filozofie printr‑o urcare continuă – psihiatrie, psihologie și de aici, prin încă un pas, la filozofie. Filozofia, în strania ei nebunie, presupune o răsturnare, o periagogé, presupune un Damasc. Nu ajunge să ai acces la un anumit grad de generalitate, să ai idei generale, pentru a face filozofie. Filozofia nu se face în marginea câte unei științe, ca simplă prelungire a acesteia într‑un gând mai înalt. Filozofia nu se face cu psihologie, se face cu filozofie, deci cu o prealabilă orbire, cu acel Damasc care presupune conversia, ruptura, trecerea într‑un alt limbaj, pe care Hegel l‑a determinat ca limbaj al rațiunii, deosebindu‑l de cel al intelectului. Cănd intri în filozofie îți schimbi numele, nu te mai poate chema Saul sau Kepha; îți spui Pavel sau Petru. Sigur că nu e ușor să explici ce înseamnă să ai organ filozofic. Poți spune că Platon, Hegel și Heidegger au sigur, cum tot sigur este că un Descartes sau un Leibniz nu au. N‑am încetat să mă întreb toată viața dacă Aristotel a avut sau nu organul acesta și înclin să cred mai degrabă că nu, deși recunosc că peste problemele lui nu poți trece. În orice caz, este limpede că foarte adesea i se pun filozofiei întrebări în limbajul nefilozofiei, așa cum făceau pesemne consilierii de curte de pe vremea lui Hegel sau câte o cucoană cultă care voia să afle unde anume ancorează Spiritul hegelian în istorie. Și rău a făcut Hegel când a acceptat să răspundă la o întrebare pusă în limbajul nefilozofiei și a ajuns să vorbească despre statul prusac când, de fapt, este clar că în limbajul filozofiei nici întrebarea respectivă, nici răspunsul nu‑și au rostul. Și bine face Eliade când nu cade în plasa limbajului nefilozofiei și refuză să spună, de la înălțimea spiritului tuturor religiilor, în ce anume crede el.”
Astă‑seară, Andrei s‑a apucat să citească paginile de până acum ale jurnalului meu. Gândindu‑mă că le va judeca stilistic, am avut trac. Dacă se petrece ceva aici – și numai dacă se petrece – atunci e vorba de ceva de dincolo de „stil”; e încercarea, poate nevoiașă, de a sugera o lume închisă, epifenomenală, greu de înțeles din afară, o existență compusă din evenimente imponderabile, un soi de aventură exemplară a spiritului, o „epică” protreptică și propedeutică. După lectura paginilor am stat de vorbă cu Andrei până către 2 noaptea. Discuție dizolvantă, aporetică, un inventar al handicapurilor noastre culturale – un liceu prost, lipsa lecturilor fundamentale făcute la vremea lor, lipsa deprinderilor de lucru sistematic și mecanic, capabile să înfrângă humoralitatea dereglantă a fiecărei zile. Îmi aduc aminte de o vorbă a lui C. cum că generația noastră (dar mai există astăzi o generație?), ca să‑i poată ajunge, ar trebui să meargă tot atât de departe în reușită pe cât au mers ei în eșec. Ne gândim că Cioran și Noica sînt doi poli teoretici între care – atitudinal – s‑a mișcat cultura noastră: luciditatea pesimistă și optimismul im Trotz. „Nu crezi, îmi spune Andrei, că până la urmă în optimiștii de tipul lui Noica se realizează splendoarea umanității? Ei sînt marii benefici, naturile bune care ne mână sau ne trag înainte.” Îmi vine iar în minte îndemnul lui Noica din scrisoarea pe care mi‑a scris‑o în 1967, la șase luni după ce îl cunoscusem: „Sunt atâtea de făcut în lumea aceasta! Dăruiește‑te, Rafail, dăruiește‑te!”
Dar pedagogia lui Noica nu s‑a rezumat niciodată la patetismul unui simplu îndemn. Fiind un antrenor extraordinar, el a știut să ne ia din punctul în care ne aflam și să ne propună idealurile performanței culturale fără să ne strivească sub ele, dar și fără să ne lase iluzia că le‑am putea atinge trișând. Noica reprezintă de aceea șansa noastră culturală. Prin el ni s‑a oferit contactul viu cu un model cultural foarte înalt, care ne‑a dispensat de pseudoconfruntări cu un mediu cultural ignobil și care ne‑a învățat să privim faptele culturii de la înălțimea modelului pe care el însuși l‑a configurat și l‑a atins.
Cartea Jurnalul de la Paltiniș poate fi achiziționată de la: