Câteva zile mai târziu, în timp ce stătea împreună cu Kitty, cu un pahar mare de whisky cu sifon în mână, Waddington începu să-i vorbească despre mănăstire.
– Maica stareță e o femeie remarcabilă, îi zise el. Surorile îi spun că se trage din una din cele mai nobile familii din Franța, dar n-au vrut să-mi spună care. Ele zic că stareța nu vrea să fie bârfită.
– De ce n-o întrebi pe ea dacă te interesează așa ceva? zâmbi Kitty.
– Dacă ai cunoaște-o, ți-ai da seama că e imposibil să-i pui o întrebare indiscretă.
– Trebuie să fie o femeie într-adevăr remarcabilă dacă izbutește să-ți inspire teamă și respect până și dumitale.
– Am un mesaj pentru dumneata din partea ei. M-a rugat să-ți spun că, deși, firește, poate nu dorești să te aventurezi până în centrul epidemiei, dacă nu te superi, i-ar face mare plăcere să-ți arate mănăstirea.
– Foarte drăguț din partea ei. Nici n-aș fi crezut că are idee de existența mea.
– I-am vorbit eu de dumneata. În ultima vreme mă duc acolo de vreo două-trei ori pe săptămână, ca să văd dacă pot fi de folos cu ceva. Și îndrăznesc să spun că și soțul dumitale le-a vorbit despre dumneata. Trebuie să fii pregătită să constați că ele îi poartă o admirație nețărmurită.
– Dar dumneata ești catolic?
Ochii lui malițioși sclipiră și fețișoara lui caraghioasă se boți toată într-un hohot de râs.
– De ce râzi de mine? întrebă Kitty.
– Oare poate veni ceva bun din Galileea? Nu, nu sunt catolic. Eu zic că fac parte din biserica anglicană, ceea ce presupun că este o formă inofensivă de a zice că nu cred prea mult în nimic… Acum zece ani, când a venit aici, stareța a adus cu ea șapte măicuțe și numai trei din ele au mai rămas în viață. Vezi dumneata, nici în perioadele lui cele mai bune Mei Tan Fu nu este chiar o stațiune. Ele trăiesc în mijlocul orașului, în cartierul cel mai sărac, muncesc pe rupte și n-au niciodată vacanță.
– Dar de ce au rămas numai trei măicuțe și stareța?
– A, nu, le-au luat locul altele! Acum sunt șase. La începutul epidemiei, când una dintre ele a murit de holeră, au venit alte două de la Canton în locul ei.
Kitty se cutremură, prinsă de un fior.
– Ți-e frig?
– Nu, dar parcă mi-a trecut o umbră peste mormânt, cum se zice.
– Când părăsesc Franța, măicuțele pleacă definitiv de acolo. Nu sunt ca misionarii protestanți, care din când în când mai au câte un concediu pe an. M-am gândit întotdeauna că ăsta trebuie să fie lucrul cel mai rău dintre toate. Noi, englezii, nu suntem prea legați de pământ și ne putem simți ca acasă în orice parte a lumii, dar francezii, cred eu, au un atașament față de țara lor care e aproape ca o legătură fizică. Nu se simt în largul lor când sunt smulși de acolo. Mi se pare un lucru de-a dreptul înduioșător ca aceste femei să facă o asemenea jertfă. Presupun că dacă aș fi într-adevăr catolic, l-aș vedea ca pe ceva firesc.
Kitty îl privi calmă, aproape cu răceală. Nu prea înțelegea emoția cu care vorbea omulețul și se întrebă dacă nu cumva poza. Băuse mult whisky și poate că întrecuse puțin măsura.
– Vino să vezi cu ochii dumitale, îi spuse el cu un zâmbet zeflemitor, citindu-i imediat gândul. E mult mai puțin riscant decât să mănânci o roșie.
– Dacă dumneata nu te temi, nu văd nici un motiv să mă tem eu.
– Cred că o să fie și amuzant. E cumva ca o bucățică din Franța.
Trecură râul pe un sampan. La debarcader pe Kitty o aștepta o lectică și cărăușii o duseră sus, pe deal, la gura apei. Pe aici treceau culii care să care apă de la râu și alergau în sus și-n jos, cu niște găleți imense atârnate cu un fel de jug de umeri, stropind astfel cărarea, care acum era așa de udă, de parcă ar fi plouat din abundență. Chinezii care duceau lectica lui Kitty scoteau niște strigăte scurte și ascuțite ca săi îndemne să se dea la o parte din cale.
– Bineînțeles că toate afacerile sunt paralizate, spuse Waddington, care mergea pe lângă lectica ei. În condiții normale ar trebui să te îmbrâncești ca șă treci printre culii care duc și aduc poveri mari de aici până la jonci.
Strada era îngustă și șerpuită, astfel că femeia își pierdu total simțul direcției și nu mai știu încotro mergeau. Majoritatea magazinelor erau închise. Pe timpul călătoriei Kitty se deprinse cu dezordinea străzilor chinezești, dar aici zăceau de săptămâni întregi gunoaie și resturi de tot felul. Iar duhoarea era atât de îngrozitoare, încât trebuia să-și țină batista la nas. Când trecuse prin orașele chinezești, fusese deranjată de privirile curioase ale gloatei, dar acum observă că nu i se aruncă decât rareori câte o privire indiferentă. Trecătorii, puțini și mai degrabă răsfirați decât înghesuiți, ca de obicei, păreau prinși cu propriile lor treburi. Erau speriați și neliniștiți. Din când în când, trecând prin dreptul unei case, auzea bătăile gongurilor și lamentațiile stridente și susținute ale unor instrumente necunoscute. Îndărătul acelor uși închise zăcea câte un mort.
Cartea Vălul pictat poate fi achiziționată de la: