În aviație, dacă în timpul zborului aerul era prea liniștit, dacă vântul nu reușea să îți zgâlțâie câtuși de puțin aripile metalice, ceva rău avea să ți se întâmple. Poate că era doar o superstiție cu care mă născusem, un soi de teamă ascunsă în interiorul meu, teama de liniște, dar, cu toate astea, instinctul nu mă înșelase niciodată. Cerul de deasupra orașului necunoscut în care mă aflam era mai negru decât însăși moartea. Continuam să mă îndepărtez de fabrica în care aterizasem, fără a înțelege încotro mă îndreptam sau ce anume căutam. Din loc în loc, aveam impresia că văd umbre sau aud ferestrele de lemn cum se trântesc odată cu trecerea mea, dar nicio urmă de ființă vie sau moartă. Nimic. Mi-am mai aruncat o dată privirea spre cer, parcă sperând să-mi văd bătrânul coborând cu repeziciune spre mine, apoi ducându-mă departe de situația în care mă aflam.
O pală caldă de vânt mă împinse din spate, apoi ceva dur și aspru îmi lovise întreg trupul cu brutalitate, iar durerea și presiunea care se instalaseră în timpane mă făceau să vreau să urlu. Ar fi trebuit să reacționez, ar fi trebuit să vreau să mă protejez de orice ar fi fost acel lucru care încerca cu tot dinadinsul să mă pună la pământ, dar tot ce am reușit să fac a fost să îmi acopăr urechile. Cu toate că purtam o cască de piele, prevăzută cu difuzoare, care ar fi trebuit să mă protejeze, timpanele mele nu făceau față țiuitului asurzitor. M-am simțit trasă și scuturată cu putere. Intrasem din nou în întunericul rece al unei clădiri care se zguduia din toate temeliile, scuturându-și firmiturile de piatră și praf.
– Hei! Hei tu! Mă auzi? Revino-ți! Mă auzi? se auzi vocea înfundată a unui bărbat.
– Ce? până și vocea mea suna la fel.
– Nu ești în toate mințile? Ce căutai să umbli de nebună, singură pe străzi într-un moment ca ăsta? Nu ai toate țiglele pe casă?
Părea tânăr, nu avea mai mult de 30 și ceva de ani, iar în ochii lui negri, sclipitori, plini de furie și disperare, se citea multitudinea experiențelor covârșitoare care îl transformaseră în bărbatul determinat și autoritar care mă scutura de parcă aș fi fost o păpușă de paie.
– Unde suntem? l-am întrebat.
– Unde suntem? În mijlocul blestematului ăsta de război! Pe ce lume trăiești fetițo? Din ce divizie faci parte? Te-au lăsat în urmă?
Bărbatul începu să mă întoarcă pe toate părțile, cercetându-mi jacheta.
– Despre ce vorbești?
– Trebuie să ne mișcăm. Or fi fost clădirile astea bine gândite, dar nu îndeajuns. Haida!
Mă smuci cu putere și, fără menajamente, mă trase spre el. Am ieșit din nou în plină stradă. Clădirile se prăbușeau rând pe rând sub ploaia de foc care le mistuiam avioane cum nu mai văzusem decât prin desenele scrijelite cu stângăcie din jurnalele pierdute și recuperate din războaiele ce fuseseră odată, zburau zgomotos cu viteză, aproape atingând acoperișurile caselor care încă mai rezistau. Fumul înecăcios se ridica spre înalturi, luminat de flăcări amenințătoare, coborând orașul și cerul într-o nuanță roșiatică. Noi fugeam într-o direcție neștiută, urmăriți de urletele îngrozite ale oamenilor care se prăvăleau sub greutatea propriilor case, de proiectilele care nimiceau totul în urma lor de îndată ce aveau contact cu ceva sau cineva, de arșița care ne ardea spatele și părea să topească dalele lucioase de sub picioarele noastre. Fugeam de haos. Fugeam din calea morții. Fără să realizez în acel moment de disperare și adrenalină, bărbatul care urlase la mine pe tot parcursul micului nostru dialog, se transformase subit în salvator. Cu cât înaintam, cu atât orașul se făcea mai mic. Oare nu eram doar niște lași? Oare nu am fi putut face nimic pentru sufletele acelea care piereau în urma noastră?
Scuturându-mă de aceste gânduri răscolitoare, am ajuns să realizez că bărbatul din fața mea nu fugea de ceva, ci spre ceva. Curând, înaintea noastră apăru, chiar în plin câmp, un avion. Îl mai văzusem undeva, dar nu îmi puteam da seama unde. Îmi era atât de familiar! Culoarea sa verde militar, toate simbolurile înșirate haotic pe aripi și pe partea laterală, elicea masivă și strălucitoare care părea să fie din el mai scump fildeș, l-ar fi făcut pe bătrânul meu să pălească. Nu aș fi renunțat niciodată la el și… cu toate astea… am făcut-o.
Bărbatul mi-a făcut semn să mă urc și să-mi leg centura. Chiar nu glumea. Avea de gând să ne ridicăm în aer, chiar cu riscul de a fi doborâți de zecile de bombardiere care survolau zona. Ori era un nebun veritabil, ori curajul și dorința de a supraviețui îi erau nemărginite. Nu am stat pe gânduri, am făcut întocmai cum m-a îndemnat și am urcat pe locul din spate, menit copilotului.
Nu am fost niciodată pusă în postura asta. Poate, o singură dată, tot pe când eram copil lipsit de griji, când bunicul mă urcase într-un avion de fermă cu care obișnuia să stropească ogorul. Pe atunci mă amuzam copios când îl vedeam pe sărmanul bătrân cum se chinuia să urce și să se înghesuie în locul strâmt al pilotului. Singurele detalii pe care mi le mi le mai aduc aminte sunt ceafa lată, sugrumată de cureaua ochelarilor, și zâmbetul larg pe care mi-l arunca pe furiș, înainte de a mă păcăli că ne vom lua zborul. Nu s-a ridicat de la sol niciodată cu mine, dar imaginația mea o făcea.
Cartea Aviatoarea poate fi achiziționată de la: