Cel mai înfocat admirator al ei era Regele Henric al VIII‑lea. Acesta dorea să și-o facă amantă din primăvara lui 1526, când ea avea în jur de 25 de ani, iar el era cam cu 10 ani mai în vârstă. Dar, spre deosebire de sora ei, ea s‑a opus încercărilor lui de a o seduce. A arătat clar că e dispusă să fie companioana lui, dar nu și amantă… în afară de cazul în care o făcea regină! Era o cerere ambițioasă, dar Anne reușise să stârnească poftele lui Henric, care era hotărât să o aibă. Henric a presupus că papa Clement al VII‑lea va fi de acord să anuleze căsătoria lui cu Caterina, care nu mai avea nici o utilitate pentru el dat fiind că nu reușise să-i ofere acel moștenitor masculin Tudor pe care îl dorea cu disperare. Caterina avusese șase copii în opt ani, iar trei dintre ei fuseseră băieți. Însă doi dintre băieți trăiseră doar câteva ore, iar al treilea murise după câteva săptămâni. Una dintre fete fusese pierdută din cauza unui avort, iar alta trăise doar câteva zile. Doar unul din cei șase copii trecuse de prima copilărie. Acest copil avea să devină la maturitate Regina Mary I.
Henric a susținut că eșecul lui Caterina de a naște un moștenitor viabil era cauzat de faptul că mariajul lor contravenea legii lui Dumnezeu (deoarece Caterina fusese soția fratelui său). În sprijinul afirmației sale, el a citat un pasaj din Levitic care spune că e un păcat ca un bărbat să se împreuneze cu văduva fratelui său. În mai 1527, cardinalul Wolsey a inițiat un proces secret pentru a analiza cazul lui Henric. Era atât de secret încât nici măcar regina nu știa despre el. Wolsey i‑a cerut papei să accepte că dispensa acordată de precedentul papă, care îi permisese lui Henric să se căsătorească cu văduva fratelui său, era nulă deoarece contrazicea textul Bibliei. De asemenea, el voia ca papa să îngăduie ca decizia în cazul lui Henric să fie luată în Anglia, nu la Roma. Wolsey putea atunci să se asigure că regele obținea ce voia. Papa a permis într‑adevăr ca această chestiune să fie decisă în Anglia, dar a refuzat să‑l lase pe Wolsey să judece singur. Un nunțiu papal, cardinalul Lorenzo Campeggio, avea să‑l asiste. Urmând instrucțiunile papei, Campeggio și‑a amânat cât mai mult posibil decizia. La mijlocul anului 1529, el a suspendat cazul și s‑a întors la Roma, pentru a nu mai reveni niciodată. Reticența papei și a nunțiului său Campeggio de a lua o decizie se datora dorinței lor de a evita să‑l ofenseze pe Sfântul Împărat Roman Carol al V‑lea, care se întâmpla să fie și nepot al lui Caterina de Aragon. Henric era furios.
Criza a fost aproape soluționată în 1528, când Anne s‑a îmbolnăvit de boala transpirației în timpul aceleiași epidemii care l‑a ucis pe cumnatul ei, William Carey. Henric l‑a trimis pe medicul lui personal să o îngrijească, iar ea și‑a revenit.
Când și‑a dat seama ce punea la cale Henric, Caterina a protestat zgomotos că ea era singura regină legitimă a Angliei. Publicul a trecut de partea ei. Oamenii o vedeau ca pe o soție credincioasă și regină de drept care fusese dată la o parte pentru ca regele să‑și poată pune amanta pe tron. Dar Henric era hotărât să o aibă pe Anne.
În 1530, Anne i‑a oferit lui Henric o carte de William Tyndale intitulată Ascultarea unui bărbat creștin și cum ar trebui să cârmuiască domnitorii creștini. Asta i‑a dat lui Henric ideea de a deveni șeful Bisericii din Anglia, în locul papei. Însă Tyndale, care produsese și o celebră traducere a Bibliei, s‑a opus divorțului lui Henric de Caterina și propusei căsătorii cu Anne, ceea ce i‑a atras furia lui Henric. Când Tyndale a fugit în Europa, ca să scape de mânia regelui, acesta i‑a cerut Sfântului Împărat Roman să‑l aresteze și să‑l trimită înapoi în Anglia. Carol a refuzat, pe motiv că nu avea nici o probă împotriva lui Tyndale pe baza căreia să‑l extrădeze. În cele din urmă, Tyndale a fost trădat și arestat în Anvers. În 1536, a fost judecat pentru erezie și găsit vinovat. A fost condamnat la moarte și executat prin strangulare, apoi trupul său a fost ars pe rug. Biblia lui Tyndale avea să formeze mai târziu baza Marii Biblii a lui Henric, prima ediție autorizată a Bibliei în engleză, publicată în 1539.
Pe 11 februarie 1531, Henric a forțat Biserica Catolică din Anglia să îl accepte ca șef. Câteva luni mai târziu, el a surghiunit‑o pe Caterina de la curte. În 1532, Thomas Cranmer a fost numit arhiepiscop de Canterbury, cu aprobarea papei. Anul următor, Cranmer a declarat căsătoria lui Henric cu Caterina nevalidă, lăsând calea deschisă pentru o căsătorie cu Anne. Există anumite îndoieli cu privire la data exactă a căsătoriei lor. Există unele probe că cei doi s‑au căsătorit în secret pe 14 noiembrie 1532, imediat după întoarcerea dintr‑o vizită făcută Regelui Francisc I al Franței. Indiferent dacă această nuntă a avut sau nu loc, a existat cu certitudine o ceremonie de nuntă pe 25 ianuarie 1533, urmată de o încoronare după numai două luni, care o făcea pe Anne Boleyn regină a Angliei. În acel moment, ea era deja însărcinată.
Atunci când papa a aflat de căsătorie, l‑a excomunicat pe Henric, a cărui poziție de șef al nou înființatei Biserici a Angliei a fost confirmată curând de Legea Primatului din 1534. Un avantaj al acestui mod de a acționa era acela că impozitul pe venitul ecleziastic, până atunci plătit papei, îi era plătit acum lui Henric. Apoi, el a pus ochii pe pământurile și bunurile valoroase deținute de Biserică, ceea ce a dus la disoluția mănăstirilor și redistribuirea pământului lor către aristocrați. Venitul suplimentar obținut astfel i‑a dat lui Henric posibilitatea de a construi fortificații de apărare pe coastă și vase de război împotriva unei temute invazii a puterilor europene care să redea Anglia Bisericii Catolice romane. A fost începutul Marinei Regale, care a crescut treptat și a ajuns cea mai puternică marină din lume, dând Angliei posibilitatea de a crea și apăra cel mai mare imperiu văzut vreodată.
Cartea Vieți scandaloase. Curtezane, concubine și amante celebre poate fi achiziționată de la: