Bormenthal îi întinse un burghiu strălucitor. Mușcându-și buzele, Filipp Filippovici apăsă pe burghiu și făcu în craniul lui Șarik, jur împrejur, găuri mici, la o distanță de un centimetru una de alta. Fiecare dintre ele nu-i luă mai mult de cinci secunde. Apoi, cu un fierăstrău de o formă neobișnuită, al cărui capăt fu introdus în primul orificiu, începu să lucreze ca și cum ar fi traforat. Craniul scârțâia și tremura ușor. Peste vreo trei minute, calota craniană fu detașată.
Apăru atunci bolta cenușie cu nervuri vineții și pete roșietice a creierului lui Șarik. Filipp Filippovici mușcă cu foarfeca din meninge și-i făcu o incizie. Sângele țâșni ca o fântână arteziană, cât pe ce să-i intre în ochi profesorului, stropindu-i boneta. Cu o pensetă distorsionată, Bormenthal se aruncă ca un tigru și îl anihilă. Sudoarea curgea șiroaie de pe Bormenthal, iar fața îi devenise puhavă și multicoloră. Ochii îi fugeau de la mâinile profesorului spre tava de pe masa cu instrumente. Filipp Filippovici devenise într-adevăr înspăimântător. Nasul îi șuiera, iar dinții i se vedeau până la gingii. Desfăcu meningele, începu să umble mai adânc în craniu, făcând să apară cele două emisfere cerebrale. În acest timp Bormenthal, palid, prinse cu o mână pieptul lui Șarik și spuse cu o voce puțin gâtuită:
– Pulsul scade brusc…
Filipp Filippovici îl privi fioros, mormăi ceva și pătrunse mai adânc. Bormenthal tăie cu zgomot o fiolă, îi trase conținutul într-o seringă și-l înțepă perfid pe Șarik undeva sub inimă.
– Mă îndrept spre șaua turcească, răcni Filipp Filippovici și cu mănușile alunecoase și însângerate scoase creierul galben-cenușiu din capul lui Șarik. Privise pieziș, timp de o clipă, mutra lui Șarik, iar Bormenthal tăie imediat o a doua fiolă cu lichid galben, trăgându-l cu o seringă lungă.
– În inimă? întrebă el temător.
– Ce mai întrebați? urlă profesorul înrăit. Oricum, a murit până acum de cinci ori în mâna dumneavoastră! E posibil!? Avea o față de tâlhar înflăcărat.
Dintr-o mișcare, doctorul introduse ușor acul în inima câinelui.
– Trăiește, dar de-abia, de-abia… spuse el șoptit și sfios.
– N-avem timp de discuții! Trăiește, nu trăiește…! mârâi înspăimântătorul Filipp Filippovici. Sunt în șa! Oricum moare… ah! dra… Spre malurile sfinte ale Nilului… Dați-mi hipofiza!
Bormenthal îi întinse vasul de sticlă, în care, în lichid, atârna de o ață un ghemuleț alb. Cu o mână – „Nu are egal în Europa… pe Dumnezeul meu!” gândi vag Bormenthal – scoase ghemulețul spânzurat, iar cu cealaltă mână desprinse cu foarfeca unul asemănător de undeva din profunzime, dintre cele două emisfere căscate. Ghemulețul lui Șarik îl aruncă pe tavă, iar pe cel din vas îl introduse în craniu cu ață cu tot și degetele sale boante, care prin minune deveniseră subțiri și flexibile, reușiră chiar sa-l fixeze cu un fir de culoarea chihlimbarului. Scoase după aceea din cap pensetele și agrafele, ascunse creierul la loc în cutia craniană, își îndreptă spatele și, de astă dată mai calm, întrebă:
– A murit, desigur?
– Are un puls abia perceptibil… răspunse Bormenthal.
– Mai dați-i adrenalină!
Profesorul așeză meningele peste emisfere, aranjă calota craniană la fix, puse la loc scalpul și răcni:
– Coaseți!
Bormenthal îl cusu în vreo cinci minute, rupând trei ace.
Pe fundalul de sânge al pernei se sprijinea capul inert al lui Șarik, cu o rană de jur împrejur. Filipp Filippovici își îndreptă pe de-a-ntregul corpul, ca un vampir sătul, își smulse una din mănuși, împrăștiind un nor de pudră umezită, o rupse pe cealaltă, aruncând-o jos și apăsă pe soneria din perete. Zina apăru în prag și își întoarse capul să nu-l vadă pe Șarik plin de sânge. Zeitatea își scoase cu mâinile pudrate boneta murdară de sânge și strigă:
– Zina, adu-mi imediat o țigară! Lenjerie curtată și baia!
Se propti cu bărbia de marginea mesei și ridică cu două degete pleoapa dreaptă a câinelui. Cercetă ochiul evident muribund și rosti:
– Ei drăcie! N-a crăpat! Dar, oricum, tot va crăpa. Eh, doctore Bormenthal, păcat de câine, era blând, deși viclean.
Din jurnalul doctorului Bormenthal
Un caiet dictando subțire, plin de însemnările doctorului Bormenthal. Primele două pagini erau scrise îngrijit, mărunt și clar, apoi scrisul devenea lăbărțat, agitat, cu multe pete.
22 decembrie 1924. Luni
Foaie de observație clinică
Un câine de laborator în vârstă de aproximativ doi ani. Mascul. Rasa: dulău de curte. Nume – Șarik. Blană rară, inegală, de culoare brună, tărcată. Coada – de culoarea laptelui fiert. Pe partea dreaptă – urme de la o arsură complet vindecată. Alimentația până la intrarea în clinica profesorului – proastă, după o săptămână de ședere aici – foarte consistentă. Greutatea – 8 kg. (Semnul mirării.) Inima, plămânii, stomacul, temperatura…
Cartea Inimă de câine. Însemnări pe manșete poate fi achiziționată de la: