„Stepan Arkadici se simțea sincer față de el însuși. Nu se putea înșela singur, căutând să se convingă că se căia într-adevăr de fapta lui. Nu se putea căi de faptul că el, bărbat de treizeci și patru de ani, frumos și afemeiat, nu era îndrăgostit de soția sa, mai tânără decât dânsul numai cu un an, mamă a cinci copii, fără să mai pună la socoteală pe cei doi care muriseră. Regretă numai un lucru: că nu se știuse ascunde mai bine de ea. Își dădea seama de gravitatea situației sale. Îi era milă de soție, copii și de el însuși. Ar fi știut, poate, să-și ascundă mai bine păcatele față de nevastă-sa, dacă ar fi fost în stare să prevadă că știrea asta o va zgudui atât de puternic; dar nu se gândise niciodată serios la așa ceva. Avusese oarecum impresia că soția îl bănuia mai demult de necredință, dar trecea cu vederea acest lucru. Își închipuise că ea, femeie sleită de puteri, îmbătrânită, urâțită, simplă – care nu mai avea nici o altă calitate deosebită decât aceea de a fi o mamă bună – trebuia, dintr-un sentiment de dreptate, să fie îngăduitoare. Se dovedise însă că lucrurile stăteau cu totul altfel.”
Anna Karenina – Lev Tolstoi