„Când vorbea, bunica rostea cuvintele într-un fel anume, de parcă le-ar fi cântat. Cuvintele ei semănau cu niște flori, așa erau de blajine, colorate și însorite, și mie se întipăreau ușor în minte. Când zâmbea, pupilele ei întunecate ca vișina coaptă se făceau mai mari și o lumină negrăit de plăcută se aprindea în ele; zâmbetul îi dezvăluia dinții albi și puternici iar pielea mată a obrazului, în ciuda atâtor zbârcituri, părea tânără și luminoasă. Frumusețea asta i-o strica însă tare nasul puhav, gros, cu nările umflate și cu vârful roșu.”
Copilăria – Maxim Gorki