Parada s-a terminat. Peste o jumătate de oră ningea.
În vreme ce mașina regelui porni pe strada Port-Palace, iar mulțimea începu să se miște aidoma nisipului rostogolit de maree, Estraven se răsuci spre mine și rosti:
– Îmi faci plăcerea de a cina cu mine în seara asta, domnule Ai?
Am acceptat, mai degrabă surprins decât încântat. În ultimele șapte-opt luni, Estraven făcuse multe pentru mine, dar nu mă așteptasem și nici nu dorisem o favoare de genul acestei invitații. Harge rem ir Tibe rămăsese lângă noi și am avut impresia că se intenționase ca el să audă totul. Deranjat de atmosfera aceea de intrigă femeiască, am coborât de pe platformă și m-am pierdut în gloată, gârbovindu-mă puțin ca s-o pot face. Nu sunt mult mai înalt decât majoritatea gethenienilor, dar în mijlocul mulțimii diferența e vizibilă. „El e, uite-l, el e Trimisul!”. Bineînțeles, asta făcea parte din misiunea mea, dar cu timpul situația devenea penibilă; tânjeam tot mai des după anonimat. Doream să fiu asemenea celor din jur.
Am pornit pe strada Berăriilor și, la a doua stradă pe dreapta, am cotit spre locuința mea. Pe neașteptate, aici, unde mulțimea se rărise, am remarcat că Tibe mergea alături de mine.
– O paradă desăvârșită, zise vărul regelui, zâmbindu-mi.
Dinții lui lungi, curați și gălbui apărură și dispărură într-o față spelbă, acoperită complet cu riduri fine, deși nu era bătrân.
– Un semn bun pentru succesul noului port, am răspuns.
– Da, chiar așa.
Își arătă iarăși dinții.
– Ceremonia cheii de boltă mi se pare impresionantă…
– E-adevărat. Ceremonia se transmite din Foarte-De-Demult. Fără îndoială însă că Lordul Estraven ți-a explicat totul.
Mă străduiam să vorbesc sec, cu toate că orice îi spuneam lui Tibe părea să aibă două înțelesuri.
– Da, chiar așa, extrem de amabil. Se știe că Lordul Estraven e vestit pentru bunăvoința lui față de străini.
Surâse iarăși, și fiecare dinte păru să aibă unul, două, mai multe, treizeci și două de înțelesuri diferite.
– Puțini străini sunt la fel de străini ca mine, Lord Tibe. Nu pot decât să le fiu recunoscător celor binevoitori.
– Da, da, chiar așa! Iar recunoștința este un sentiment nobil și rar, mult slăvit de poeți. Foarte rar, aici în Erhenrang, fiind un lux pe care nu ți-l poți permite. Trăim vremuri grele, lipsite de recunoștință. Lucrurile nu mai sunt ca pe vremea bunicilor, așa-i?
– Nu mă pot pronunța, însă am auzit aceeași plângere și pe alte planete.
Tibe mă privi câteva clipe, parcă diagnosticându-mi nebunia. Apoi își dezveli dinții lungi și galbeni.
– Ah, da! Da, chiar așa! Uit mereu că vii de pe altă planetă. Cu siguranță că nu-i o problemă pe care s-o poți uita vreodată. Deși, dacă ai putea s-o uiți, viața în Erhenrang ar fi mult mai sănătoasă, mai simplă și mai sigură, nu crezi? Da, da, chiar așa! Uite și mașina mea, am lăsat-o aici, departe de aglomerație. Mi-ar făcea plăcere să te duc în insula dumitale, dar trebuie să renunț la acest privilegiu, întrucât sunt invitat la Palat, și rudele sărace trebuie să fie punctuale, cum spune proverbul, nu? Da, da, chiar așa!
Cu aceste cuvinte, urcă în micul lui automobil electric, rânjindu-mi peste umăr, cu ochii afundați în rețeaua de riduri.
M-am îndreptat pe jos spre insula mea. Grădina din față era vizibilă acum, când ultima ninsoare se topise și ușile-iernii, aflate la trei metri deasupra solului, erau sigilate pentru câteva luni, până la revenirea toamnei și a zăpezilor abundente.
După un colț al clădirii, în noroi și zloată, printre mlădițele primăvăratece ale grădinii, stăteau de vorbă doi tineri, ținându-se strâns de mână. Se aflau în prima fază de kemmer. Fulgi mari și moi dansau în jurul lor, așa cum stăteau desculți, în noroiul înghețat, strângându-și mâinile, devorându-se din priviri. Era primăvară pe Iarnă.
Am prânzit în insula mea și, când gongurile turnului Remny au bătut ora patru, eram la Palat, gata de cină. Karhidenii au patru mese principale: micul dejun, dejunul, prânzul și cina, între care există o mulțime de gustări ocazionale. Pe Iarnă nu există mamifere mari care să fie crescute pentru carne, lapte, unt sau brânză; singurele alimente cu conținut ridicat de proteine și carbohidrați sunt diferitele sortimente de ouă, pește mic și cereale hainish. O dietă sărăcăcioasă pentru un climat aspru, și de aceea trebuie să te alimentezi des. Mie cel puțin mi se părea că mănânc aproape încontinuu. Abia mai târziu, în același an, aveam să descopăr că gathenienii perfecționaseră nu numai tehnica hrănirii permanente, ci și suportarea îndelungată a foametei.
Continua să ningă, o ninsoare ușoară de primăvară, mult mai plăcută decât ploaia neîncetată a Dezghețului abia terminat. Am mers prin Palatul înconjurat de perdeaua albă și tăcută a fulgilor, rătăcindu-mă o singură dată. Palatul din Erhenrang e o citadelă interioară – un amalgam de clădiri, turle, grădini, curți, ganguri, pasaje acoperite, coridoare fără platforme, tufișuri și temnițe – produsul nenumăratelor secole de paranoia. Deasupra tuturora se înalță zidurile sumbre, stacojii și baroce ale Casei Regale, care, deși permanent populată, nu este locuită decât de rege. Toți ceilalți – slugi, curteni, Lorzi, miniștri, parlamentari sau gărzi – dom în alte clădiri ale Palatului. Drept semn al deosebitei prețuiri regale, Estraven locuia în pavilionul Colțului Roșu, construit cu patru sute patruzeci de ani în urmă pentru Harmes, iubitul lui Emran al III-lea, a cărui frumusețe este încă slăvită, care a fost răpit, mutilat și torturat de către asasini plătiți de Fracțiunea Interioară. Emran al III-lea a murit după patruzeci de ani, răzbunându-se permanent pe sărmana lui țară, ce l-a poreclit Nefericitul. Tragedia este atât de veche încât, chiar dacă oroarea ei s-a șters, umbele și zidurile clădirii par să răspândească o atmosferă de trădare și melancolie. Grădina era mică și împrejmuită; arbori serem se plecau deasupra unui iaz stâncos, în lumina slabă ce răzbătea dinspre ferestre, vedeam fulgii și sporii albi, ațoși ai copacilor coborând laolaltă, lent, pe apa neagră. Estraven mă aștepta, cu capul descoperit și fără haină, în ger, privind în noapte căderea aceea tainică și continuă de zăpadă și semințe. Mă salută cu glas scăzut și mă conduse înăuntru! Nu avea alți musafiri.
Recenzie video de la Despre cărți, cu un scriitor pentru Mâna stângă a întunericului – Ursula K. Le Guin:
Cartea Mâna stângă a întunericului poate fi achiziționată de la: