Era 1975, o perioadă plină de violențe și confruntări. Se declarase deschis sezonul de vânătoare la Stones încă de la ultimul nostru turneu, cel din ’72, cunoscut drept STP. Departamentul de Stat constatase revolte (adevărat), nesupunere civică (tot adevărat), sex ilicit (ce-o mai fi însemnând și asta) și violență peste tot în SUA. Toate din vina noastră, niște bieți menestreli. Incitaserăm tinerii la rebeliune, corupseserăm America, iar ei au hotărât să nu ne mai lase să călătorim vreodată prin SUA. Pe vremea lui Nixon, asta devenise o chestiune politică serioasă. Își asmuțise personal câinii și tacticile murdare împotriva lui John Lennon, din cauza căruia credea că ar putea pierde alegerile. Noi însă, din câte îi spuseseră avocatului nostru în mod oficial, eram cea mai periculoasă trupă de rock’n-roll din lume.
Cu câteva zile înainte, minunatul nostru avocat, Bill Carter, ne salvase prin propriile puteri din confruntări serioase organizate și dirijate de poliția din Memphis și San Antonio. Iar acum, Fordyce, un orășel cu 4.837 de locuitori, care avea o ciudățenie de gândac roșu drept siglă a școlii, putea să devină marele câștigător. Carter ne avertizase să nu trecem sub nici o formă prin Arkansas și să nu ne abatem nicicum de la autostrada interstatală. Ne-a spus că statul Arkansas încercase de curând să interzică prin lege muzica rock’n-roll. (Tare mi-ar plăcea să văd formularea articolului de lege – „Dacă se aud puternic și insistent patru note într-o măsură…”). Și iată-ne mergând pe străduțe lăturalnice într-un Chevrolet Impala galben, nou-nouț. Nu cred că găseai în toată SUA un loc mai tâmpit în care să te oprești cu o mașină plină de droguri – o comunitate de țărănoi din sud, bădărani și conservatori, deloc încântați să primească printre ei niște străini care arată atât de diferit.
În mașină cu mine erau Ronnie Wood, Freddie Sessler, un personaj incredibil, prietenul meu care-mi era aproape ca un tată și care va juca multe roluri în această poveste, și Jim Callaghan, șeful bodyguarzilor noștri vreme de mulți ani. Parcurgeam cei șase sute patruzeci de kilometri de la Memphis la Dallas, unde aveam următoarea oprire, a doua zi, pe stadionul Cotton Bowl. Jim Dickinson, sudistul care cânta la pian în „Wild Horses”, ne spusese că peisajul din Texarkana merită văzut din mașină. Și am pus la cale acest plan. Avuseserăm un zbor de groază de la Washington la Memphis, cu un plonjeu de câteva sute de metri, cu o grămadă de plânsete și țipete, fotografa Annie Leibovitz lovindu-se la cap de tavan și pasagerii sărutând pista la aterizare. Eu fusesem văzut făcând ture spre coada avionului și consumând substanțe cu ceva mai multă abnegație decât de obicei când ne clătinam prin cer, fiindcă nu voiam să se irosească. Un jaf de avion, bătrânul Starship al lui Bobby Sherman.
Așa că mergeam cu mașina, iar eu și Ronnie am fost teribil de proști. Ne-am oprit la restaurantul ăsta de la marginea șoselei, pe nume 4-Dice, unde ne-am așezat și am comandat, apoi eu și Ronnie ne-am dus la veceu. Știți, mă încălzisem. Ne-am drogat. Nu ne păsa de clienții de acolo, nici de mâncare, așa că am rămas în veceu, râzând și văzându-ne de treabă. Am stat patruzeci de minute. Ei, și pe-acolo nu poți să faci așa ceva. Cel puțin nu pe-atunci. Chestia asta a inflamat și complicat situația. Angajații au chemat poliția. Când am plecat, o mașină neagră era parcată la marginea drumului, fără plăcuță de înmatriculare, iar în clipa în care am pornit la drum, la doar douăzeci de metri în spatele nostru am auzit sirenele și-am văzut girofarul și gata, ne-am pomenit cu armele în față.
Aveam o bască de blugi cu multe buzunare interioare, burdușite cu droguri. Totul era plin cu droguri. Până și portierele mașinii, nu trebuia decât să deschizi panourile interioare și erau pungi de plastic pline de cocaină, iarbă, peyote și mescalină. Doamne, cum o să ieșim din chestia asta? Nici că se putea moment mai nepotrivit să fim prinși. Era un miracol și că ni se permisese accesul în State pentru turneul ăsta. Vizele noastre atârnaseră de o mână de condiții, și fiecare unitate de poliție din orașele mari știa asta, condiții ce fuseseră negociate de Bill Carter printr-o muncă de lămurire foarte grea, purtată de-a lungul ultimilor doi ani de la distanță, cu Departamentul de Stat și Serviciul de Imigrări. Și bineînțeles că prima condiție era să nu fim arestați pentru posesie de narcotice, iar Carter garanta pentru asta.
În perioada aia nu mă drogam cu chestii puternice; mă cam lăsasem, pentru turneu. Și aș fi putut să le abandonez pe toate în avion. Nu pricep nici în ziua de azi de ce m-am obosit să car toate porcăriile alea după mine și să risc. Oamenii îmi dăduseră toată marfa aia în Memphis și nu-mi venea să o arunc, dar aș fi putut s-o las în avion și să n-avem nimic în mașină. De ce încărcasem mașina de parcă eram un dealer? Poate că mă trezisem prea târziu înaintea plecării cu avionul. Îmi amintesc că am pierdut o grămadă de timp desfăcând portierele ca să ascund toate porcăriile alea. Și nici măcar nu mă dau în vânt după peyote.
În buzunarele șepcii am hașiș, pastile de Tuinal, niște cocaină. Salut poliția cu o fluturare a șepcii și arunc pilulele și hașișul în tufișuri. „Bună ziua, domnule polițist” (fluturare). „Ah! Am încălcat vreo lege locală? Iertare, vă rog. Sunt englez. Mergeam pe partea greșită a drumului?” Și deja i-ai pus într-o poziție defensivă. Și deja ai scăpat de porcării. Dar numai de-o parte. Au văzut un cuțit de vânătoare pe banchetă, iar mai târziu aveau să-l considere o „armă ascunsă”, mincinoși nenorociți. Și ne-au pus să-i urmăm până într-o parcare de la subsolul primăriei. Sigur ne-au văzut cum mai aruncam din mers porcăriile alea pe drum.
Cartea Viața poate fi achiziționată de la: