„Eram întinsă pe rogojină, în cămăruța rece, umedă și întunecoasă pe care o împărțeam. Tata lucra la lumina unei lămpi cu ulei. După o vreme s-a ridicat și a stins-o. A deschis ușa spre noapte. Din înalt se prăvălea un val des de zăpadă, care ștersese culmile acoperișurilor cu pensula ei albă, lăsând doar conturul țiglelor, subțire și întunecat.
M-a luat în brațe și am ieșit afară, sub cerul liber. Am ridicat privirile. Zăpada cădea drept în jos, printre copacii goi. Nu mai era nici o frunză de care să se agațe. Zăpada ajunsă pe felinare se topea. Cădea la picioarele lui, strat după strat. Acoperea pământul, îi schimba culoarea și apoi se topea, făcând porțiunile bătătorite să lucească.
Eram cuibărită la căldură în brațele lui. Fulgii reci, ușori ca o boare, mi se așezau pe ochi, pe obraji, pe buze. Am scos limba ca să le simt gustul. Chicoteam, bucurându-mă de frig și de căldura lui. Simțeam că sunt la adăpost de orice rele. Simțeam că sunt iubită. Noi doi eram o singură ființă.
Zăpada era un dar. Lingeam fulgii de pe buze, le simțeam dulceața. Tata privea ninsoarea și ofta. Credeam că e fericit să mă țină în brațe. Acum știu de ce: își bătea capul cum să pună pe hârtie acea zăpadă. La vremea aceea însă trăiam din iluzii.”
Cartea Fiica lui Hokusai poate fi achiziționată de la: