„Fănică Theodorescu n-a fost prima ei „vedere”, înaintea lui fusese un locotenent de grăniceri, cu recomandări bune, însă fără avere. Îl chema Mircea. Virginica îl plăcuse, totuși nu atât de mult încât să fugă cu el. Pe Fănică, în schimb, îl plăcuseră mătușile. Avea brutărie la Slobozia, tatăl lui fusese măcelar la Cocargeaua, cu ausvais de la Solingen și ridicase trei perechi de case. Când a rămas singură cu el în camera-sufragerie din casa mătușilor, grăsuțul negricios i-a spus că să nu se miște el de-aici, o domnișoară ca ea era tot ce-și dorea, dinainte s-o cunoască. Era nădușit și hainele de pe el ori că nu erau ale lui, ori că nu era învățat să le poarte. L-a lăsat să-i pupe mâna cu un țocăit pofticios de buze, amintindu-și de sărutarea fină a locotenentului care nu-i atinsese decât vârfurile degetelor. L-a acceptat totuși, mai mult ca să scape din casa și de pe insula mătușilor ei. Ele, care i-l lăudaseră la început, nu știau cum să-l mai înnegrească, Virginico, noi ți l-am prezentat, dar cum să te măriți tu cu ăsta? Adică, și-a făcut ea socoteala, mătușile voiau să tragă de pe urma ei tot ce le aducea, pentru că era în grija lor.”
Medgidia, orașul de apoi – Cristian Teodorescu