Sunt doi regi în Franța, iar unul este și rege al Angliei!
S-a făcut vremea ca prințul să se însoare și să-și asigure descendența, mai ales că rivalul său englez, Henric al V-lea, care intră triumfal în Paris, are deja un fiu nou-născut. Carol se căsătorește deci, în aprilie 1422, la Bourges, cu Maria de Anjou, logodnica sa de mai bine de zece ani. Are aproape 20 de ani, iar ea 18. Din păcate, mireasa e urâtă… „numai bună de speriat englezii cu ea”! Cu toate acestea, îi va dărui lui Carol, în 3 iulie 1423, primul său fiu, pe viitorul rege Ludovic al XI-lea.
Între timp, în 31 august 1422, Henric al V-lea își dă ultima suflare la Vincennes; nu va mai fi rege al Franței. Două luni mai târziu, îi vine rândul lui Carol al VI-lea să se stingă din viață, în palatul Saint-Pol, după un ultim acces de demență. După ce funeraliile sale au loc la Saint-Denis, rege al Franței și al Angliei este proclamat un bebeluș de unsprezece luni, sub numele de Henric al VI-lea, urmaș al lui Henric al V-lea și al Caterinei de Valois, fiică a lui Carol al VI-lea. Regența este asigurată de ducele de Bedford. Ca răspuns la provocarea englezilor, fostul delfin se proclamă rege al Franței, la Bourges, în 30 noiembrie 1422, „prin bunăvoința Domnului”, sub numele de Carol al VII-lea. Situația e complicată, Franța ajunge să aibă doi regi. Cel de la Bourges suferă înfrângeri militare importante, ajungând să-și dorească exilul în Scoția. O rază de speranță se va aprinde odată cu primele semne de rezistență la asediul englez al Orléans-ului, începând din octombrie 1428. După cum știm, Ioana d’Arc intră în scenă la Chinon, în februarie 1429; câștigă încrederea regelui, eliberează Orléans-ul și obține consfințirea regelui Carol al VII-lea la Reims, în iulie. Dacă ne miră, dacă ne șochează chiar că nu a făcut nicio încercare de a o elibera și nici n-a arătat vreun semn de compasiune după condamnarea și arderea ei pe rug la Rouen (eveniment ignorat, fără îndoială, de cea mai mare parte a francezilor) e fără îndoială fiindcă nu se simțea îndeajuns de puternic ca să-și înfrunte adversarii. O prudență egală cu lipsa de recunoștință față de cea care reușise să restaureze autoritatea regală.
Mai multe provincii trec iarăși sub stăpânirea lui Carol al VII-lea, iar legitimitatea nu-i mai este contestată acolo. Nu profită, cu toate acestea, pentru a-și consolida avantajul împotriva Angliei. Este apatic și nu iese din cuvântul lui La Trémoille, șambelanul său, până ce acesta din urmă nu este eliminat de conetabilul Richemont și de prinții de Anjou. Regele schimbă foaia și inițiază o politică diplomatică antiengleză ce-și va arăta roadele: se aliază cu suveranul Sfântului Imperiu Romano-German, împăratul Sigismund, în 1434. Carol al VII-lea negociază apoi Tratatul de la Arras cu ducele de Burgundia, Filip cel Bun, fiul lui Ioan fără Frică, ce fusese asasinat la Montereau. Tratatul, semnat la 21 septembrie 1435, îi recunoștea lui Carol al VII-lea titlul de rege al Franței și desfăcea Burgundia din alianța engleză. Parisul este în sfârșit eliberat în 1436. Carol al VII-lea intră triumfal în capitală în 12 noiembrie 1437, însoțit de un splendid cortegiu de cavaleri, însă nu va zăbovi aici: amintirea umilinței suferite în urmă cu douăzeci și opt de ani nu-l îmboldește să iubească Parisul. Răspunde posac entuziasmului parizienilor și părăsește orașul după doar trei săptămâni. Preferă să revină pe îndrăgitele sale maluri ale Loarei; englezii, în acest timp, ocupă în continuare Pontoise.
Norocul s-a schimbat deja în favoarea monarhiei franceze. Suveranul va da dovadă, de-acum, de o surprinzătoare energie. Se dezbară de coalițiile feudale, îi alungă cu totul pe englezi din împrejurimile Parisului și dintr-o parte a ducatului Guyenne; poziția lui Henric al VI-lea al Angliei se șubrezește. Din acest motiv, englezii solicită un armistițiu, cunoscut sub numele de „armistițiul de la Tours”, prevăzut a dura vreme de douăzeci și două de luni. Va ține, în realitate, cinci ani. Armistițiul îi permite regelui Franței să-și organizeze regatul. Carol al VII-lea este atât de activ fiindcă de un an, din februarie 1443, viața lui s-a schimbat. A fost transformat de o femeie. Aceasta se numește Agnès Sorel, și el e îndrăgostit de ea nebunește. Nu tocmai atrăgător fizic, cu nasul său lung, ochii mici, umerii înguști, picioarele strâmbe, aspectul bănuitor, trist, fața trasă și bolnăvicioasă, soțul Mariei de Anjou nu duce totuși lipsă de amante. „Domnițele din suita reginei sunt un izvor nesecat de tinere frumoase, iar regele nu pregetă să se adape din acest izvor.” Ca mulțumire pentru „serviciile” lor, regele, foarte generos, le acoperă cu daruri și le oferă rente ce apar în registrele private ale monarhului.
Regele a mai avut amante, însă are acum o favorită: Agnès Sorel
Aventurile acestea nu sunt, așadar, ascunse. Dar nici scoase în evidență cu tot dinadinsul. Reprezintă simple, dar indispensabile episoade de divertisment sexual, o cale de a destrăma crizele de melancolie ale monarhului. După căsătorie, prima femeie care a „însuflețit sentimentele regelui” a fost doamna de Joyeuse, un nume foarte potrivit de altminteri. Era plăcută, grațioasă și se uita la bărbați cu insistență. Împodobită somptuos cu blănuri rare, îndrăznind să poarte bijuterii la fel de frumoase precum cele ale reginei, era fiica unui consilier al regelui „însărcinat cu administrarea banilor” care ajunsese, neîndoielnic din nebăgare de seamă, să confunde vistieria regală cu propriul buzunar. Iar acest tată își răsfăța fiica cu larghețe, nu soțul. Binevoitorii îl informaseră pe soț despre ghinionul său și-i lămuriseră faptul că înălțimea coafurilor soției sale era atât de mare, încât o obliga să se aplece ca să treacă prin cadrul ușilor, care erau adesea, în epoca aceea, foarte joase. Felul acela de aranjare a părului fusese numit „minunatele coarne”, fără îndoială în încercarea de a-l împiedica pe domnul de Joyeuse să poarte coarnele respective.
Cartea Saga reginelor poate fi achiziționată de la: