„Mă simt întru câtva încurcat apucându-mă de scris, de parcă mi-aș dezgoli sufletul, din porunca – nu, la naiba! să zicem că la sugestia – unui evreu neamț (sau austriac, dar tot aia e). Cine sunt eu? Cred că mai de folos ar fi să mă întreb despre patimile mele, de care poate sufăr și acum, decât despre faptele vieții mele. Pe cine iubesc? Nu-mi vin în minte chipuri îndrăgite. Știu că-mi place bucătăria de calitate: când aud rostindu-se numele „La Tour d’Argent” simt un freamăt prin tot trupul. Asta-i iubire?
Pe cine urăsc? Pe evrei, îmi vine să spun, dar faptul că aș ceda atât de supus instigărilor doctorului ăla austriac (sau neamț) îmi spune că n-am nimic împotriva blestemaților de evrei.
Despre evrei nu știu decât ce m-a învățat bunicul: – Sunt acel popor ateu prin excelență, mă instruia el. Pornesc de la concepția că binele trebuie realizat aici, nu dincolo de mormânt. Deci făptuiesc numai pentru cucerirea lumii acesteia.
Anii copilăriei mi-au fost plini de întristare din pricina fantasmei lor. Bunicul îmi descria ochii aceia ce te spionează, așa falși încât deveneai livid, surâsurile acelea unsuroase, buzele de hienă înălțate deasupra dinților, privirile apăsătoare, infecte, urâțite, cutele dintre nas și buze mereu neliniștite, săpate de ură, nasurile acelea ale lor coroiate ca niște ciocuri de păsări din sud… Iar ochiul, ah, ochiul… Se rotește febril cu pupila de culoarea pâinii prăjite și dă la iveală boli ale ficatului, stricat de secrețiile produse de o ură de optsprezece veacuri, se pleacă peste o mie de riduri ce se adâncesc odată cu vârsta și, încă de pe la douăzeci de ani, iudeul pare veștejit ca un bătrân.”
Cimitirul din Praga – Umberto Eco