Când cochilia de lemn nu l-a mai încăput, a descoperit că lumea era mai largă de-atât. Și relativ pustie. Cum orașul se întorsese definitiv cu spatele spre locul unde dispăreau cei despre care nu voia să știe, alături de morgă a apărut și o groapă de gunoi. De fapt, nu era propriu-zis o groapă, ci un morman din resturi, un mic imperiu al cârpelor și al scaunelor sparte, plin cu resturi de mâncare, portiere de automobil, haine putrede, manechine cu zâmbete sparte, reviste umede, capace și tronuri de toaletă, frigidere ruginite, scânduri, ferestre cu ochiuri de geam încă intacte, roți, cărți, aparate de radio, uscătoare de păr, căruțuri, sticle sparte. Dacă morții erau relativ puțini, gunoiul era mult și creștea necontenit. În timp, mormanul de la capătul lumii s-a transformat în deal, iar dealul în munte. Peste câțiva ani, când luna răsărea în spatele crestei, născând irizații multicolore în pungile uleioase, părea o căpățână uriașă cu părul vâlvoi, gata să înghită cele două clădiri, care din drum aproape că nu se mai vedeau.
Din gunoi, au descoperit, se putea trăi mai bine decât de pe urma morților, căci există întotdeauna ceva neperisabil în obiecte; chiar și în alimente, dacă nu ești mofturos și ai răbdare să cauți. Iar Milo avea tot timpul de pe lume. Pentru el era o joacă să găsească scaune vechi pentru foc sau cea mai proaspătă bucată de brânză, în condițiile date, reviste în ale căror pagini unsuroase era mototolită lumea sau, mai bine zis, tot ce putea el să afle despre ea.
Sugrumat de întorsura muntelui și aflat lângă morgă, vecină de la care nu-ți prea vine să împrumuți o măsură de făină, locul n-a mai chemat alți oameni. Numai camioanele care aduceau resturi și cadavre mai apăreau în zona ce-și căpătase o reputație proastă, pentru că în colcăiala de fierătanii și în zemurile distilate mai dispărea câte unul dintre nomazii trecători cu căruțele sau, dacă ieșeau teferi de acolo, mureau în câteva săptămâni ba de-o complicație neașteptată a unui banal guturai, ba de o tuse care nu se oprea până nu extrăgea ultimul fir de aer din victimă.
Cu Milo moartea a fost însă grijulie. Ea, atât de lipsită de milă cu oamenii, îi lua pe ceilalți din jurul lui parcă pentru a-l feri de orice apropiere periculoasă, ca o adevărată mamă. De-ar fi existat obișnuita poză de familie ovală deasupra patului, am fi văzut-o ca pe-o doamnă uscățivă, cu părul strâns într-un coc sever și figura cenușie, strângând ușurel mâna unui tinerel în uniformă, a cărui privire fixă sticlea prin monoclu.
Era Războiul, celălalt părinte adoptiv al lui Milo.
Conflictul a început în ziua în care băiatul a împlinit șapte ani. Munții la poalele cărora trăiau fuseseră dintotdeauna granița naturală dintre două state. Greu de găsit neamuri mai deosebite între ele: era ca și cum nu oamenii se așezaseră cândva în stânga și-n dreapta acelor ridicături în scoarță, deprinzând limbi și obiceiuri suficient de diferite pentru a se putea chema, peste secole, străini, ci de parcă stâncile căzuseră într-o zi din cer, cu toate pădurile și râurile lor, ca o parafă care să ateste deosebirea dintre cele două neamuri. Ce aveau de împărțit ele nu se găsea însă acolo, în jurul graniței ce nu lăsa loc nici de invazii, nici de interpretări, ci la mare distanță, peste ape: o insulă stearpă și aproape nelocuită, aflată în mijlocul mării, de care multe generații de pescari se loviseră până când câțiva, al căror neam și a căror limbă nu s-au știut niciodată, coborâseră de pe vas și întemeiaseră un orășel acolo.
Secole la rând, doar cartografii știuseră că insula aceea exista. Apoi, la începutul veacului dinaintea celui în care ne aflăm, un echipaj din țara lui Milo a fost aruncat de furtună acolo. Într-o noapte de beție, membrii echipajului au înfipt, mai mult în glumă, un drapel în piața centrală a singurului târg din insulă. În statul vecin, știrea a ajuns, după câteva săptămâni bune, deformată de timpul care trecuse, stârnind bănuiala unei insulte. De ar fi existat o pretenție teritorială clar formulată de oricare dintre cele două guverne, ar fi fost mai bine. N-a fost. Astfel, fiecare stat a început să râvnească la acea palmă de țărână dintr-un unic motiv: și vecinii pe care-i disprețuiau voiau același lucru. Episodul era relatat în moduri diferite în manualele și cărțile din cele două țări vecine, dar un lucru era cert: războiul a început atunci, în mințile unor oameni care nu se cunoșteau între ei și care trăiau la sute de kilometri depărtare, chiar dacă el a fost declarat mulți ani mai târziu.
S-a întâmplat cu o zi înainte ca Milo să meargă prima oară la școală, una aflată la marginea marelui oraș. În acea dimineață, mătușa era plecată la târg, să vândă din cele ce culegeau de prin gunoaie și buzunarele morților. Milo ședea pe scaunul din bucătărie, cu rucsacul în spate și încălțat în bocancii militari cu câteva numere mai mari pe care, nerăbdător să meargă la școală, aproape că nu-i mai dădea jos. Atunci a auzit un uruit îndepărtat venind din cer și, după câteva minute, peste oraș se înălțau jerbe uluitoare de lumini și ciuperci de fum.
Mătușa nu s-a întors nici în următoarea zi, nici în cele care au urmat. Peste câteva zile avea s-o revadă, moartă, în vârful unei stive pregătite pentru crematoriu. O prinsese bombardamentul? O împușcase cineva? O călcase vreo mașină? N-avea să afle niciodată. Lipsa ei, în acele vremuri în care un om mai mult sau mai puțin era tot aia, n-a fost observată. Un paznic la morgă? Pentru ce? Nimeni nu voia să iasă, nimeni să intre.
Cartea Exitus poate fi achiziționată de la: