Iată-mă în Finnsnes, oraș ce semăna cu o mică localitate din Alaska sau Canada, cu o stradă principală și multe clădiri banale din beton, construite în grabă, în mijlocul unui ținut sterp înconjurat în depărtare de șiruri de munți. Mi-am dat seama de toate astea la câteva ore de la sosire, în timp ce stăteam la o ceainărie și beam o ceașcă de cafea, așteptând să plece autobuzul. Nici pomeneală de vreun centru bine delimitat al orașului. La cât de mic era, totul putea fi considerat central. Însă atmosfera era complet diferită de cea a orașelor cu care eram familiarizat, o dată pentru că era atât de înghesuit, și apoi pentru că nu se făcuseră nici un fel de eforturi de a-l înfrumuseța. Majoritatea orașelor aveau un chip public și unul ascuns, dar aici totul părea să fie unitar.
Am răsfoit cele două cărți pe care mi le cumpărasem de la librăria din apropiere. Una, intitulată Det nye vannet, era scrisă de un autor necunoscut mie pe nume Roy Jacobsen, iar cealaltă era Sennepslegionen de Morten Jørgensen, solist în câteva dintre trupele pe care le urmărisem în ultimii ani. Poate că nu procedasem tocmai bine cheltuind banii pe el, dar, dacă urma să devin scriitor, era esențial să citesc, ca să-mi dau seama de tendințele actuale. „Aș putea să scriu ca autorul acesta?” Asta era întrebarea la care încercam să răspund în timp ce răsfoiam cărțile.
M-am îndreptat agale spre autobuz, am mai fumat o țigară, mi-am pus bagajele în cală, am plătit biletul la șofer și l-am rugat să-mi spună când ajungeam la Håfjord. Apoi m-am dus în spate de tot și m-am așezat pe un scaun pe partea stângă, chiar pe ultimul loc, acolo unde mi-a plăcut cel mai mult să stau de când mă știu.
În dreptul meu, pe partea cealaltă a autobuzului, stătea o fată frumoasă, cu păr blond, poate cu vreun an sau doi mai mică decât mine. Avea un rucsac așezat pe scaun, și m-am gândit că era elevă la liceul din Finnsnes, iar acum mergea acasă. S-a uitat la mine când a urcat în autobuz și, când șoferul a pus mașina în mișcare, pornind cu hurducături din stație, s-a întors să mă privească iar. Nu mult, poate numai o secundă, o fracțiune de secundă, dar îndeajuns cât să am erecție.
Mi-am pus căștile și am vârât o casetă în walkman. The Smiths, The Queen is Dead. De teamă să nu par prea insistent, mi-am impus să mă uit pe geam preț de câteva minute, hotărât ca nu cumva să privesc spre ea.
A urmat o zonă cu șantiere de construcții care începea imediat după ce ieșeai din centru și se întindea pe câțiva kilometri spre periferie, loc unde au coborât aproape jumătate dintre pasageri. Apoi am ajuns într-un ținut vast, pustiu, care se întindea în linie dreaptă. Dacă cerul deasupra Finnsnesului fusese pal, și orașul era împânzit de lumini neutre, aici albastrul avea o nuanță mai intensă. Soarele părea agățat deasupra munților din sud-est, ale căror pante abrupte, chiar dacă nu foarte înalte, ascundeau vederii marea îndepărtată. Razele lui cădeau pe florile de măzăriche parfumată, în nuanțe mergând de la roșu până la violet, conferindu-le strălucire. Cei mai mulți dintre copacii care creșteau acolo erau pini contorsionați și mesteceni pitici. Pe partea unde stăteam eu, munții erau îmbrăcați în verdeață, asemenea văii care urca spre culmile line, în timp ce versanții de pe partea opusă erau abrupți, sălbatici și cu aspect alpin, deși n-aveau o înălțime prea mare.
Nu era nici țipenie de om, nu se zărea nici o casă.
Eu nu venisem însă acolo ca să-mi fac cunoștințe noi, ci ca să pot scrie în pace și liniște.
Gândul acesta mi-a dat fiori de bucurie.
Eram deja pe drum, pe drumul cel bun.
După câteva ore, eram absorbit de muzica de la walkman când am zărit un indicator în față. Deducând din lungimea cuvântului, trebuia să scrie Håfjord. Drumul arătat de săgeată se ducea drept în munte. Abia dacă se putea numi tunel intrarea aceea, era mai degrabă o spărtură cu pereții neuniformi, așa cum rămăseseră în urma detonării. Nu era nici iluminat pe interior. Apa picura atât de tare, încât șoferul a trebuit să pornească ștergătoarele. Când am ieșit din tunel, am răsuflat ușurat. Între două șiruri de munți sălbatici, abrupți și golași, se deschidea un fiord îngust și în depărtare se zărea marea – asemenea unei câmpii foarte albastre.
Cartea Lupta mea. Cartea a patra: dansând în întuneric poate fi achiziționată de la: