Aşa şi-au făcut apariţia în oraş dresorii. Câinii au fost dresaţi şi, acum, nu mai muşcau decât dacă erau asmuţiţi de dresori. Doar nopţile cu lună erau de nesuportat. În acele nopţi, urletele câinilor se abăteau asupra oraşului ca un viscol înnebunitor prevestind lucruri încă şi mai rele. Era cu neputinţă să doarmă cineva. Câinii păreau întărâtaţi de lumina lunii şi se repezeau furioşi la garduri, lătrând ore în şir fără oprire. Nimeni nu-i putea potoli atunci. Nici măcar dresorii. Îi lăsau să latre până oboseau, mai bine zis până ce luna cobora undeva dincolo de plopii care împânzeau marginile oraşului. Atunci, istoviţi de atâta lătrat, câinii se retrăgeau mârâind, parcă satisfăcuţi că alungaseră luna care-i înnebunea de fiecare dată. Aşa că, în loc să fie romantice, nopţile cu lună erau acum mai cumplite, mai înfricoşătoare decât cele de vreme rea. De-abia aşteptam să treacă nopţile cu lună şi să înceapă ploile. Ploile lungi şi apăsătoare care alungau câinii prin cuşti şi, în sfârşit, nu se mai auzeau lătrături decât rar, când câinii tresăreau prin somn sau cineva făcea zgomot pe stradă.
Acum dresorii erau la modă. Foarte curând ei au ajuns să stăpânească oraşul. Mergeau pe stradă cu biciul în mână, chipurile ca să ţină câinii la respect, dar se vedea destul de clar din atitudinea lor, din felul poruncitor în care se adresau, că tratau întreg oraşul ca pe un manej. Când îşi arătau bunăvoinţa, dădeau parcă obişnuita bucăţică de zahăr, nimic mai mult. Nimeni nu sa mirat când primarul a fost schimbat cu un dresor. La fel, şeful poliţiei şi preşedintele tribunalului. În toate funcțiile cheie au fost puşi dresori. Până la urmă, toată lumea sa obişnuit şi cu asta, aşa cum se obişnuise cu întunericul, aşa că puţinii care îşi arătaseră teama că lucrurile mergeau din rău în mai rău au preferat să fie prudenţi şi să tacă. mai ales că nimeni nu se mai gândea să schimbe ceva. Primăria a anunţat că renunţă să pună becuri noi, o vreme, ca să nu i mai întărâte pe cei care le spărgeau. Poliţia a încetat şi ea orice cercetări. Practic, toţi păreau resemnaţi. Oraşul era la cheremul dresorilor, dar se ajunsese la un fel de echilibru al fricii. Oamenii se temeau în acelaşi timp de întuneric, de hoţi, de câini şi de dresori. Și toate acestea se anulau reciproc.
Întruna din acele seri, telefonul a sunat din nou. Era el. mi-a zis „bună seara“ şi în loc de obişnuitul „ce mai faci?“ sau de o explicaţie a absenţei sale m-a întrebat cu glas precipitat: „Ai auzit şi tu ce se întâmplă?“. „La ce te referi?“ „La povestea cu câinii, bineînţeles. Câinii şi becurile sparte.“ „Da, sigur că ştiu“, i-am zis. A tăcut o vreme şi a oftat lung. Parcă nu era decis cu ce să continue. Sau poate se temea că era auzit şi de altcineva în afară de mine. Deodată, ca şi cum se hotărâse să spună ce avea de spus cu orice risc, a început să vorbească. Avea, în vocea strangulată de emoţie şi de grabă, ceva neobişnuit, necunoscut, un amestec de îndârjire şi frică. Era glasul unui om încolţit, hăituit, care, probabil, se uita în jurul lui tot timpul, simţindu-se pândit, urmărit, studiat. Aşa cum eram eu însămi în perioada aceea, de fapt. mă temeam să umblu pe stradă, mă temeam să vorbesc până şi cu vecinii sau cu colegii despre ceea ce se întâmpla. Cu excepţia mea toată lumea avea câini, dar nu discutam despre ei. Nici despre becurile sparte. Numai când şi când, cineva lăsa, fără voie, să-i scape un „Aţi auzit…?“. Dar imediat renunţa. Bărbia începea să-i tremure şi se gândea probabil că era mult mai înţelept să fie prudent, să nu discute nimic. Se auziseră lucruri groaznice. Unii care protestaseră s-au trezit pe neaşteptate, pe stradă, muşcaţi de câini. Când sau dus la spital, li s-a spus că doctorii n-aveau voie să-i îngrijească. Trebuiau să dovedească mai întâi ce fel de câini iau muşcat. Aşa că în clipa când a început să vorbească mi s-a făcut frică. Dar cum să închid telefonul? Nu puteam. mi-era atât de frică, încât nici nu auzeam bine ce spunea. Căpătase o voce puţin şuierătoare din pricina grabei de a spune totul dintr-o răsuflare. Se temea probabil că dacă se va opri, va renunţa, nu va mai avea putere să continue. Aşa că o vreme n-am reţinut decât cuvinte disparate dintr-o poveste lungă despre soţia lui, despre felul cum sau căsătorit şi despre cei doi copii pe care-i avea, despre neînţelegerile cu soţia lui şi despre cauzele acestor neînţelegeri. Vroiam chiar să-l întrerup şi să-i spun că nu mă interesau problemele lui de familie când l-am auzit zicând: „Acum mi-e teamă că mă omoară“. Am îngheţat. „Cum să te omoare? Nu înţeleg.“ „În somn“, mi-a răspuns el, deşi eu altceva întrebasem. „Dar de ce să te omoare? Nu înţeleg.“ Și cum el tăcea, am adăugat ezitând: „Din cauza mea?“. „Nu, nu, protestă el, tu n-ai niciun amestec. Din cauza mea.“ Am răsuflat uşurată. Se vede că rămânem egoişti în faţa primejdiei. Pe urmă mi-au revenit şi perplexitatea şi teama. „Dar ce lucru îngrozitor ai făcut ? Și chiar dacă ai fi făcut, cum să te temi de aşa ceva? E absurd.“ „Ba nu-i absurd deloc, mă contrazise el. E foarte probabil să se întâmple astfel. Foarte probabil. Și dacă într-o zi nu te voi mai suna, să ştii că asta a fost.“ Simţeam că trăiesc un coşmar. „Dar de ce? Spune odată, de ce? Fă-mă să înţeleg. E nebună?“ „Nu e nebună.“ „Atunci ?“ „Îşi iubeşte copiii ca o nebună. Și se teme pentru ei. Ca să-i scape pe ei e gata să mă omoare pe mine…“ A adăugat că de când i s-a înfiripat gândul ăsta nu mai putea dormi.
Cartea Viața pe un peron poate fi achiziționată de la: