Toți erau atât de nerăbdători, încât au sfârșit prin a vorbi în același timp, vărsând lacrimi și vin roșu pe noul covor persan al mamei. Se străduiau, asta era clar, și într-un fel părea că el se află acolo, cu noi, dar poveștile lor nu-l puteau aduce înapoi.
Nu a mers nici când mama a descoperit că situația financiară a tatei era la pământ. Era falit; banca intrase în posesia casei noastre și a celorlalte proprietăți pe care le deținea, astfel că mama a trebuit să vândă tot – absolut tot – ce aveam, pentru a plăti datoriile. Nici atunci nu s-a întors să ne ajute. Așa am știut că s-a dus. A plecat definitiv. M-am gândit că, dacă ne-a lăsat să trecem singure prin toate astea – m-a lăsat pe mine să-i fac respirație gură la gură, pe mama să se agațe de sicriu în văzul tuturor și apoi să fim deposedate de tot ce aveam –, era clar că plecase pentru totdeauna.
A făcut bine că n-a mai rămas printre noi; tot ce-a urmat a fost îngrozitor și umilitor, așa cum sunt convinsă că s-a temut că va fi.
Dacă părinții mei ar fi avut boboci care să înflorească, atunci poate că s-ar fi putut evita toate astea. Dar nu au avut. Nu se vedea nicio luminiță la capătul tunelului, iar dacă s-ar fi văzut, ar fi fost doar un tren care se apropia în viteză. Nu erau alte posibilități, alt mod de a face aceste lucruri. Ei erau niște oameni practici, iar acum nu se întrezărea nicio soluție practică. Doar speranța și credința și un soi de încredere oarbă l-ar fi ajutat pe tata să scape. Dar nu avea nimic din toate astea, așa că, atunci când tatăl meu a făcut ceea ce a făcut, ne-a tras efectiv după el în mormânt.
Mi se pare curios felul în care moartea, atât de întunecată și definitivă, poate arunca o lumină asupra caracterului unei persoane. Poveștile frumoase pe care le-am auzit despre tata în timpul acelor săptămâni au fost lungi și emoționante. Îmi făcea plăcere să le aud și îmi plăcea să mă pierd în acele povești, dar, ca să fiu sinceră, mă îndoiam că sunt adevărate. Tata nu era un om cumsecade. Îl iubeam, desigur, dar nu era un om bun. Stăteam rar de vorbă, iar când o făceam, ne certam sau îmi dădea bani ca să scape de mine. Era ironic, răspundea urât, avea un temperament vulcanic, voia să-și impună părerile și era destul de arogant. În preajma lui, oamenii se simțeau stingheri, inferiori, și asta-i plăcea. Era în stare să trimită chelnerul înapoi cu friptura de trei-patru ori, doar ca să-l vadă asudând. Comanda cea mai scumpă sticlă de vin, apoi pretindea că are miros de dop, doar ca să-l enerveze pe patronul restaurantului. Făcea reclamație la poliție din cauza zgomotului imaginar al petrecerilor de pe strada noastră, doar fiindcă noi nu fuseserăm invitați.
N-am spus nimic din toate astea la funeralii sau la parastasul care s-a ținut la noi acasă. De fapt, nu am spus absolut nimic. Am băut singură o sticlă de vin roșu, după care am vomitat, chiar în biroul tatei, în locul unde murise. Mama m-a găsit și mi-a tras două palme peste față. Mi-a spus că am stricat totul. Nu știu dacă se referea la covor sau la memoria tatei, dar, în orice caz, eram convinsă că el fusese cel care o făcuse de oaie.
Nu vreau să-mi revărs acum toată otrava asupra tatei. Am fost o persoană îngrozitoare. Am fost cea mai rea fiică. Ei mi-au dat totul și nu știu dacă le-am mulțumit vreodată. Sau, dacă am făcut-o, nu cred că a fost din inimă. De fapt, nu cred că știam ce înseamnă. Să spui „mulțumesc” e un semn de recunoștință. Mama și tata îmi povesteau mereu despre copiii care mor de foame în Africa, ca să mă facă să apreciez ceea ce am. Privind în urmă, cred că cel mai bun mod de a mă face să fiu recunoscătoare ar fi fost, poate, să nu mi se dea nimic.
Locuiam în șapte mii de metri pătrați, într-o vilă modernă cu șase dormitoare, dotată cu piscină, teren de tenis și o plajă privată în Killiney, districtul Dublin, în Irlanda. Camera mea era în cealaltă parte a casei față de cea a părinților – avea un balcon cu vedere la plajă, pe care nu cred că m-am uitat vreodată. Aveam baia mea, cu duș și o cadă cu jacuzzi, cu plasmă – un TileVision, mai precis – sus, pe perete deasupra căzii. Aveam un dulap plin cu genți de firmă, computer, PlayStation și un pat cu baldachin. Ce noroc pe mine!…
Cartea Cartea viitorului poate fi achiziționată de la: