Mi-era drag acest cântec. Sașka știa fiindcă amândoi, și el, și eu, îl auzisem întâia dată în nouă sute nouăsprezece, la gurile Donului și în stanița Kagalnițkaia.
L-am învățat de la un vânător care-și făcea meseria prin apele prohibite. Acolo, în apele prohibite, își depun peștii icrele și se adună nenumărate cârduri de păsări. Peștele se înmulțește în gurile Donului cu un belșug de nedescris și îl poți prinde cu căldările ori de-a dreptul cu mâna, iar dacă pui o vâslă în apă, rămâne în picioare: peștele o ține dreaptă și o poartă cu el. Am văzut asta cu ochii noștri și nu vom uita nicicând rezervația de ape de lângă Kagalnițkaia. Toate autoritățile interziceau să se vâneze în acele locuri, era o interdicție îndreptățită; însă în anul 1919 prin gurile Donului s-a purtat război crunt, și vânătorul Iakov, desfășurându-și în văzul nostru nedreapta lui activitate, de ochii lumii i-a dăruit lui Sașka Hristos, cântărețul nostru din escadron, o armonică și l-a învățat să cânte cântecele pe care le știa el. Multe dintre ele erau melodii străvechi și aveau accente profunde și tulburătoare. Și i-am iertat totul vicleanului vânător, deoarece cântecele lui ne erau necesare; nimeni nu întrezărea atunci sfârșitul războiului și numai Sașka era în stare să ne aștearnă cu cântec și lacrimi istovitoarele noastre drumuri. Pe drumurile acestea se întindeau urme însângerate. Cântecul plutea pe urmele noastre. Așa au stat lucrurile în Kuban și marșurile noastre prin stepă, așa a fost în preajma Uralskului și la poalele Caucazului, și tot așa până în ziua de azi. Avem nevoie de cântece, nimeni nu știe când se va sfârși războiul, iar Sașka Hristos, cântărețul escadronului, nu s-a pârguit încă destul, ca să moară…
Așa și în seara asta, când m-a amăgit ciorba gazdei, tot Sașka m-a împăcat cu glasul lui legănat și sugrumat pe jumătate.
„Steaua câmpiilor, cânta el, steaua câmpiilor deasupra casei părintești, și mână tristă-a mamei mele…”
Eu îl ascultam, lungit într-un colț pe un așternut putred. Visul îmi frângea oasele, visul scutura sub mine fânul mucegăit și prin ploaia lui abia o mai deslușeam pe bătrâna care-și proptise cu-o mână obrazul veșted. Lăsând în jos capul plin de păduchi, ea stătu la perete neclintită și nu se urni din loc până ce Sașka nu și-a isprăvit cântecul. Sașka sfârși din cântat și puse armonica la o parte, apoi căscă și începu să râdă, ca după un somn lung; după aceea, văzând paragina din bordeiul nostru, acest bordei de vădană, aruncă gunoiul de pe laviță și aduse înăuntru o găleată de apă.
– Vezi, suflete, îi spuse gazda după ce-și scărpină spinarea de ușciorul ușii și mă arătă cu degetul, uite, șeful tău a venit adineaori aici, a răcnit la mine, a bătut din picior, mi-a luat lăcățile din toată gospodăria și mi-a pus armele la nas… E păcat de la Dumnezeu să-mi vâre în nas armele lui, că sunt o biată femeie…
Se mai scărpină o dată de ușă și începu să arunce niște cojoace pe fii-său, care sforăia sub icoană, în patul mare, împresurat cu tot felul de boarfe. Băiatul era mut, avea un cap albicios, alungit și umflat, și niște tălpi gigantice, ca ale unui țăran adult. Maică-sa îi șterse nasul plin de necurățenii, apoi se întoarse la masă.
– Mătușico, îi spuse atunci Sașka, și-i atinse umărul, dacă dorești, pot să-ți acord atenție…
Dar baba se făcu a nu-l auzi.
– N-am văzut ciorbă, neam, zise dânsa sprijinindu-și obrazul în palmă, s-au dus pe copcă ciorbele mele; oamenii nu-mi arată decât numai arme și de se mai brodește câte-un om mai cumsecade, că m-ar ispiti să mă îndulcesc câte oleacă cu el, uite că m-am făcut așa de scârboasă, că nici la păcat nu mă mai bucur…
Își mai tărăgănă tristele jelanii și, bolborosind, împinse apoi la perete pe fii-său cel mut. Sașka se culcă cu ea în așternutul de cârpe, în vreme ce eu mă străduiam să dorm încercând să-mi născocesc vise ca să adorm cu gând bun.
Fiul rabinului
… Mai ții minte Jitomirul, Vasili? Îți mai aduci aminte, Vasili, de Teterev și de noaptea aceea când sâmbăta, tânăra sâmbătă, se furișa de-a lungul asfințitului, strivind stelele cu tocul roșu al pantofului ei?
Cornul subțire al lunii își scălda săgețile în apa neagră din Teterev. Caraghiosul Ghidale, fondatorul Internaționalei a IV-a, ne conducea la rabbi Motală Brațlavski, pentru rugăciunea de seară. Prin pâcla roșie a înserării, caraghiosul Ghidale își legăna penele de cocoș de la jobenul său. Pupilele de fiară ale lumânărilor clipeau în odaia rabinului. Aplecați asupra cărților de rugăciuni, evrei spătoși suspinau surd, și bătrânul măscărici al țadicilor din Cernobîl își zdrăngănea gologanii de aramă în buzunarul ferfenițit…
Cartea Armata de cavalerie. Povestiri din Odesa poate fi achiziționată de la: