Ridic privirea exact când el își sprijină coatele pe masă și se înclină în față. Zâmbește liniștitor, iar buzele lui pline și lucioase par sincere.
– Ai dreptate; nu ești pacienta mea, Heidi. Ești soția mea. Și-mi fac griji pentru tine.
Are dreptate. A spus soție.
Sunt soția cuiva. Iar acest cineva care stă vizavi de mine – un Adonis înalt și bronzat, cu ochi albaștri ca floarea de neghină, cu păr castaniu, puțin cărunt pe la tâmple și cu o bărbie proeminentă – este soțul meu, Tucker DuCane. Cel mai grozav bărbat pe care-l cunosc. Bărbatul pe care l-am iubit și căruia mi-am dedicat ultimii zece ani din viață.
– De când a început tot iureșul cu Justice, ai fost mai ocupată decât oricând, continuă el, privindu-mă peste ramele ochelarilor. Muncă peste program, delegații o dată la două săptămâni… trebuie s-o lași mai moale. Ești agent de presă, iubito. Nu supererou.
Pun meniul jos și mă uit în altă parte, incapabilă să-l privesc în ochi. Nu vrea să mă ia de sus, dar nu se poate abține. E psihiatru, și încă unul foarte priceput. Câștigă sute de dolari pe oră ca să-i asculte pe acei faimoși oameni din New York cum se plâng și se văicăresc de viețile lor triviale și supraestimate. Și chiar îi pasă suficient încât să-i ajute. Omul ăsta practic e un sfânt.
Și acum are în față cel mai dificil caz dintre toate – pe mine.
Sunt multe lucruri – Crăiasa Zăpezii din Nord, un rechin în pantofi cu tocuri, zgripțuroaica din Big Apple și favorita mea personală, Olivia Pope blondă. Dar nu sunt o soție fericită și grijulie. Și nu e o problemă de neglijență. E doar o simplă circumstanță.
Să fii însurat cu cel mai bun agent de presă din New York nu e o misiune ușoară, mai ales cu mine, care sunt celebră atât pentru limba mea ascuțită, cât și pentru clientela mea excentrică. Așa că nu e de mirare că mulți oameni din acest oraș nici nu făceau legătura dintre noi.
Tucker DuCane, psihiatrul care aduce liniștea celor din elite, e căsătorit cu Heidi DuCane, pitbullul PR-ului? N-are nicio logică.
De fapt are.
Sau cel puțin avea.
Un tânăr înalt, îmbrăcat în smoching, cu trăsături colțuroase și cu cea mai închisă și netedă piele din câte-am văzut vreodată, se apropie de masa noastră, cu un zâmbet de un alb orbitor.
– Dr. DuCane, doamnă DuCane. Mă bucur să vă văd din nou. Altă seară romantică? întreabă el cu accentul lui fascinant, parte a moștenirii sale nigeriene combinată cu anii de școală din Anglia.
– Bilal, ne bucurăm să te vedem, tinere domn. Nu te-ai săturat de noi? glumește Tucker, alungând atmosfera serioasă și folosind acel ton senin rezervat pacienților și presei.
– Deloc, domnule. Nu m-aș putea sătura niciodată de oaspeții mei preferați, mai ales de doamna DuCane care mă ajută să pun mâna pe cea mai importantă campanie din cariera mea.
Surâde, iar dinții îi sclipesc în salonul discret luminat.
– Nu-mi spune că o să fii modelul Versace. E minunat, Bilal!
Zâmbesc, renunțând la fața de scorpie și strângându-i mâna. Mă bucur sincer pentru el și sunt destul de umană ca să-i și arăt asta.
– Ba da! Și dumneavoastră vă datorez totul, doamnă D, spune el, acoperindu-mi în întregime mâna mea mică cu degetele lui lungi.
– Aiurea. Tu ești cel frumos. Eu doar am sunat pe cineva. Nu e meritul meu.
Și vorbesc serios. Bilal ne-a fost chelner la restaurantul nostru preferat din oraș în ultimii doi ani și mi s-a părut întotdeauna prea frumușel ca să aducă farfurii cu friptură de vită unor afaceriști bătrâni și grași și găștilor de amice gen Sex and the City. Dar industria modei de aici e groaznic de competitivă și chiar o frumusețe ca el a avut mult de furcă atunci când a fost vorba să ajungă la oamenii potriviți. Așa că am dat un telefon, nu-i mare scofală. Donatella îmi era oricum datoare.
Bilal ne ia repede comanda. Nici măcar nu mai pierde vremea să ne întrebe cât de făcute dorim fripturile, știe deja, apoi îmi mulțumește din nou. După ce trece și pe la celelalte mese, se întoarce cu o sticlă senzațională de Cab.
– Din partea casei, zice el, făcându-ne cu ochiul și umplându-ne paharele.
Nici măcar nu ne mai întreabă dacă ne convine. Știe deja că ne place la nebunie.
E foarte evident cât suntem de înșurubați în rutină. Același restaurant, aceeași mâncare, același vin, o dată la trei săptămâni, vineri seara. Uneori le mai amestecăm și comandăm felurile speciale în loc de fileul nostru obișnuit, dar mai aventuroși de-atât nu suntem niciodată. Ceea ce e bine, având în vedere că sunt prinsă într-un haos continuu de luni până vineri, câte douăsprezece ore pe zi, dar și în weekenduri, la gale, conferințe de presă și premiere.
Rutina e bună. Obișnuința e bună.
Cartea Dubla atracție poate fi achiziționată de la: