„MOARTEA ȘI TĂIETORUL DE LEMNE
Gemând, adus de spate c-abia-l zăreai din zadă,
sub croșna lui de ramuri jilave și de ani,
un tăietor de lemne – sărman între sărmani –
zorea, în afumata-i cocioabă să se vadă.
Nemaiputând să umble de trudă și durere,
Își lasă jos povara și chibzuiește, frânt :
,,Avui în viață parte, cândva, de vreo plăcere ?”…
E mai sărac ca mine alt om pe-acest pământ ?…
Adeseori n-am pâine… Odihnă, – niciodată…
Nevasta… Și copiii… Și dările de plată…
Să cantonez ostașii… Să-mi fac la timp corvoada…
Și creditorii, – ciurdă… Necazuri, – cu grămada…”
Și omul cheamă Moartea, iar Moartea vine-ndată
ca să-l întrebe pentru ce-i chemată.
– Ajută-mă, îi spuse, povara să-mi ridic,
că n-ai să zăbovești decât un pic !”
N-a fost vrun rău în nici un veac
să nu-i găsească moartea leac.
Dar oamenii, decât să moară,
mai bine duc orice povară. „
Fabule – La Fontaine