„I-am condamnat mereu pe cei care și-au așezat interesele proprii mai presus de oricine din preajma lor, familie, prieteni, oameni nevinovați, loiali, dragi și așa mai departe. Îi cunoașteți și voi prea bine, sunt cei care-și repetă mereu, constant încrezători în steaua lor norocoasă. „Milă mi-e de tine, dar de mine mi se rupe inima de milă ce mi-este”. I-am judecat cu asprime și am interpretat perfect aria calomniei în auzul tuturor acelora care m-au pus la zid când mi-am tratat oameni dragi cu mai mult respect decât cel pe care mi l-am demonstrat mie însămi. Arătându-le în acest fel – în mintea mea doar! – că așezându-se mai presus de cei de lângă ei este un lucru de ocară, nesfințit în nicio catedrală ridicată în onoarea bunătății sufletești, și că siniubirea fără limite e o atitudine lipsită de morală și de generozitate.
Astfel că mi-am dedicat toată viața mea de ființă rațională (oare?) erijării mele într-un soi de Don Quijote, crezând cu sinceritate despre mine că m-am născut să fiu un om drept și că faptele mele întru apărarea celor iubiți o demonstrează. Și că, lăsându-mă pe mine deoparte, recunoștința zeilor mă va aduce mai aproape de raiul acela pământesc pe care toți îl slăvim, dorindu-l, poate, mai presus de acel celest.
Evident că m-au șifonat aproape întotdeauna bătăliile purtate în numele altora și, cu toate că în mintea mea morală eram mereu victorioasă, în realitate lucrurile stăteau exact pe dos: pierdeam pe toate fronturile, nu numai pe acela pe care-mi târam în suferință, ciungă și oloagă, rănile sângerânde, deschise. În plus, eram deja cu un picior deasupra prăpastiei, într-un echilibru precar și deloc maiestuos, de fiecare dată. Dar nu înțelegeam și mă îmbătam cu agonia mea perfectă, demnă cumva în mintea mea înecată de aburii propriei mele dreptăți, de moartea oricărui spirit înalt deja ridicat la Ceruri din timpul vieții, iar sunetele recviemului mi se înfășurau a fericire în toate circuitele nervoase împresurându-mi inima – și, da, mi se părea că așa stau mereu lucrurile cu fiecare om, aveam vaga senzație că am mai trăit cândva în același fel și am gândit cu aceeași măsură știrbă și-a fost și drept, și bine, chiar de calea nu mi-a fost ușoară.
Acum încerc să-mi învăț binele. Să mă împac cu toate cele netrăite și nevisate de mine, ci doar săvârșite înspre bucuria vieții altora.
Mă găsesc încă la început de drum și acesta pare a fi pra ușor: plin de iarbă verde crudă, ca la începutul de primăvară și de lume, ca în mult-visata grădină a Raiului. Atât de lină mi-e ridicarea mea înspre mine însămi. Atât de simplă. De parcă mi-ar fi așezat cineva aripi pe umeri și mi-ar fi dat laolaltă cu darul întrebuințării lor și cele necesare științei de a le prețui. Pare ușoară trecerea de la ceilalți către mine însămi, ca o adiere. Iar pașii către sufletu-mi plutesc, fără să atingă pământul și tina. Înaintarea e mai pură ca o apă rece și dulce de munte într-o zi de vară toridă. Iar eu merg către mine și știu că mă voi întâlni pe drum. Mi-o șoptesc în cale toate frunzele și-o citesc în fiecare scoarță blândă și mângâietoare de mesteacăn pe care-mi alin obrazul înfierbântat de urcuș.
Mă adorm în clipociri de fericire odele închinate fiecărei clipe peste care am trecut cu bine sau rău, mă aplec și culeg încet, cu smerenie, fiecare rod al zilelor ce mi-au fost dăruite.
Și simt că abia acum pot vorbi despre mine, după ce l-am cunoscut, mai întâi de toate, pe cel de lângă mine, pe acel mult prea îndepărtat cândva aproape al meu.
Mă descopăr cu uimire și înțeleg că darurile despre care gândeam cândva că nu mi-au fost oferite, nefiindu-mi așezate la căpătâi în zilele dintâi ale vieții, sunt cu mine și-au fost mereu în mine, din prima clipă când am întrezărit lumina pe Pământ. Numai că a fost nevoie să trăiesc până să înțeleg asta. A fost necesar să trec pe sub furcile caudine ale durerilor și umilințelor până să înțeleg în sfârșit cine sunt și, mai ales, de ce sunt. Și să mă accept așa cum sunt, imperfectă, cu probleme, fără să fi avut stofă de lider și fără să fi pășit vreodată pe un podium al învingătorilor, fără ambiții mai mult sau mai puțin deșarte.”
Cartea Visătorii nu mor niciodată poate fi achiziționată de la: